De la Tadao Ando la Shigeru Ban

de Raluca NAGY și Oana MANTA

În facultate aveam mulţi prieteni la arhitectură. Aş fi dat şi eu acolo dacă n-aş fi fost dezastru la desen. În primii doi ani de ASE încă mă bătea gândul să las totul baltă şi să mă dedic acestei profesii foarte cool. Mă bucur că n-am făcut-o, mi se potriveşte mai bine o alta, care începe tot cu "a", şi de care mă ocup deja de mai bine de un deceniu.

Aveam mulţi prieteni la Mincu şi mergeam pe la atelierele lor, ce frumuseţe. Îi mai ajutam, mai mult moral, la proiecte, la machete. Aşa am auzit, după conceptul de scară elicoidală, de Tadao Ando şi Kidosaki House. Mi s-a întipărit pe retină şi pe creier, deşi la vremea respectivă aveam zero interes pentru Japonia. Am mai auzit de şi citit despre alţi arhitecţi, dar cu Ando a fost cumva ca prima dată, dacă-mi aduc aminte a curs şi puţin sânge, că m-am tăiat cu un cutter în timp ce încurcam neîndemânatică pe toată lumea încercând să ajut la macheta respectivă. Prietenii mei arhitecţi m-au tolerat întotdeauna, îngăduitori. Ştiu ei foarte bine care sunt şi le mulţumesc.

În primăvară lui 2012 am aterizat la Tokyo pentru un an. Mi-am spus de la început că dacă stau atât de mult am să fac tot ce pot să văd Kidosaki House. De parcă era undeva pe un bulevard, la vedere, şi era suficient să iau un tren sau un metrou, să merg puţin pe jos, şi gata. Ca la mall.

Am aflat că în realitate casa e baricadată războinic în Setagaya, și e imposibil de văzut. Ca în orice călătorie de-a mea, în orice colţ al lumii, m-am împrietenit şi la Tokyo cu un arhitect, chiar cel care proiectase cea mai nouă clădire a universităţii în care lucram; i-am explicat of-ul meu şi mi-a promis că încearcă să mă ajute, dar m-a avertizat să nu-mi fac prea multe speranţe. La fel mi-au spus şi un profesor american de noh şi kabuki (teatru tradiţional japonez), şi nişte domni simpatici de la ambasadele Belgiei şi României. Adevărul e că nicio "pilă" n-a mers.

I-am povestit Oanei [Manta], prietena mea care urmă să vină să mă viziteze, despre încercările mele ratate de a vedea Kidosaki House; m-a întrebat senină de ce nu merg să văd Curtain Wall House a lui Shigeru Ban. Mai puţin faimoasă dar cu accesul nelimitat, părea să fie la fel de interesantă. Oanei îi plăcuse dintotdeauna casa asta pentru că îi aduce aminte de vacanţă. Eu nu i-am mai dat prea multă importanță nici măcar după discuţia cu ea, doar m-am bucurat că măcar această casă era nu numai accesibilă dar şi foarte aproape de mine: în Idabashi.
În octombrie când Oana a venit ne-am pornit într-o după-amiază pe urmele casei cu perdele.

Am constatat mai întâi că nu era în Idabashi, ci în Itabashi, mult mai departe decât credeam iniţial. Nu era de mers pe jos aşa că am luat un metrou şi pe urmă un tren. Ne-am dat jos la staţia care pe harta părea să fie cea mai aproape de obiectiv. Pe strada principală se făceau pregătiri pentru al 41-lea festival al cetăţenilor din Itabashi. Am zăbovit un pic pe-acolo, ne-am hlizit de mascota mare şi verde a festivalului.

[foto: Oana Manta]

Am luat-o pe străduţele înguste din spatele bulevardului, aproape la întâmplare, orientându-ne după o hartă pe care o printasem şi după google maps-ul în japoneză de pe smartphone-ul meu, deci cam complicat. Zona era liniştită şi, vorba Oanei, "destul de tradiţională". Cât ne-am învârtit după adresa am ajuns într-un parc cu un fel de piaţă de vechituri. Eu am cumpărat un Astroboy şi încă o figurină. Oana a mâncat greieri prăjiţi.

N-am mai făcut prea multe stânga-dreapta şi ne-am oprit să o întrebăm pe o doamna tânăra dacă ştia încotro trebuie să mergem; a părut cam încurcată, s-a scuzat politicos, aşa că am hotărât să ţinem înainte până vom da noi de ceva.

Într-o intersecţie, pe când eram confuzate total, a răsărit dintr-odată o casă, puţin diferită de aşteptări, fără perdelele albe fluturând pe faţade la care ne aşteptăm după ce le văzuserăm în poze pe internet.


[sursa foto]


Nici eu nici Oana nu ne-am dat seama din prima că asta era casa. Draperiile erau prezente, dar nu fâlfăind în briza de octombrie, ci ascunse în spatele geamurilor mari. Oanei i s-a părut amuzant că nici măcar nu erau din acelaşi set.


[foto: Oana Manta]


În arhitectură, un perete perdea / draperie se poate referi la orice material care nu conferă structură - de exemplu sticla. Ce era mişto la casa lui Ban era tocmai faptul că omul o luase ad literam şi pusese perdele albe, din pânză, cu rol de pereţi. Mai mult, le atârnase pe două etaje. (Acum perdelele care se ascundeau după pereţii de sticlă erau împărţite pe interior în jumătate, pe fiecare etaj.) Perdelele se presupuneau în acelaşi timp şi trimiteri la arhitectura tradiţională japoneză, despre care mai citisem câte puţin de când eram la Tokyo, cu ale sale diferite tipuri de ecrane: shoji, sudare, yoshizu sau misu.

În afară de primul şoc cu draperiile, un mare copac în prim plan, pe care nici atât nu îl văzusem în poze, aproape că ascundea casa cu totul.


[foto: Oana Manta]


Am început să ne învârtim în jurul casei; albă de ţi se strepezeau dinții în poze, acum părea o bijuterie de argint uitată în vreo cutie şi înnegrită de timp. În ţara asta în care totul străluceşte până în cel mai mic detaliu, geamurile care acopereau perdelele păreau, deşi nu erau deloc, murdare. Îmi venea să mă apuc să le spăl cu pastă de dinţi aşa cum speli un inel de argint regăsit, să-i reînvii luciul.

După ce ne-am învârtit cât ne-am învârtit şi am încercat să facem poze, ba din faţă garajului, ba din unghi, chinuindu-ne să evităm copacul, ne-am gândit să urcăm în clădirea de vizavi să avem o vedere mai bună. Am intrat clandestin în bloc, sunând aiurea la interfon; când am ajuns la etajul doi ne-am dat seama că de dată asta ne încurcă o densă reţea de cabluri. Ce e căblăraie la Bucureşti, da' ce mai e la Tokyo!


[foto: Oana Manta]


De pe partea cealaltă, cu colţul plantat în copacul din faţă, la rândul lui plantat după proiectul iniţial (s-or fi săturat proprietarii de atâţia ciudaţi ce dădeau târcoale ca noi casei lor), casa părea o barcă eşuată intr-o salcie de pe malul unui rău. M-am gândit că cel mai bine era dacă mă duceam la Curtain Wall House fără niciun fel de aşteptări; aşa m-ar fi uimit subtil, tactil, ca tot oraşul ăsta, şi nu mi-ar mai fi luat o jumătate de ora până să-mi deconstruiesc reprezentările generate de pozele văzute pe internet, ale casei construite în 1995, care nu mai are nicio legătură cu cea de azi; fără pozele alea aş fi putut să o apreciez din prima aşa cum e, deschisă, voalată, vaporoasă, ca o femeie japoneză mergând agale, de parcă ar pluti, pe străzile unei toamne la Tokyo. N-am putut să nu mă gândesc în urmă la perdelele albe fluturande ca la un manechin pe un podium de modă; şi la faptul că mama lui Shigeru fiind creatoare de modă l-o fi influenţat într-un fel sau altul.

Am mai simţit puţin ecoul metabolismului lui Kenzo Tange. Am stat un an la Tokyo şi spre ruşinea mea n-am văzut clădirile olimpice din 1964, despre care scrie mai mult Horea Sibișteanu pe blogul lui, cu oraşul ca un organism viu, cu clădirile care se pot modifica, precum nişte celule, cu elemente înlocuibile în timp. Deşi treceam prin zona Yoyogi foarte des, le-am văzut abia când m-am întors, după multe luni, anul trecut. De ce oare ne uimise aşa de tare o casă, până aproape să n-o mai consideram frumoasă, doar pentru că nu rămăsese încremenită în timp?

M-a întrebat odată o altă prietenă de-a mea arhitectă, Oana Radeș, care fusese la Tokyo, cum am încasat eu oraşul ca nearhitect; Oana, cred că exact aşa l-am încasat, ca pe casa lui Shigeru Ban.

Aterizasem cu (puţine dar totuşi existente) imagini preplătite de cosmopolitanism, zgârie nori şi neoane peste neoane, acel Tokyo generic care se dă la televizor şi apare şi mai în toate filmele de pe marile ecrane, şi care am aflat mai târziu că e o aceeaşi porţiune din bulevardul Meiji Dori din Shinjuku. La prima vedere Tokyo poate fi New York, Londra, Singapore sau orice metropolă.

Abia după ce am spart puţin canoanele zgârie-norilor, cosmopolitanismului inexistent şi al arterelor cu nume, am descoperit, strat după strat, paradoxul unui oraş monocultural dar proaspăt, cu provincialitatea futuristică şi discretă a străduţelor dindărăt. Tokyo la firul ierbii este cel alcătuit din trei grupe de cifre, aşa cum apar ele în adrese, acolo unde străzile nu au nume. Şi unde locuitorii se ascund după perdele.

P.S. pe când am terminat de scris am aflat, tot de la un prieten arhitect, că Shigeru Ban a luat anul acesta premiul Pritzker.

Text de: Raluca NAGY și Oana MANTA

Raluca Nagy este antropolog, Oana Manta este designer și au mulți prieteni arhitecți.