Deriva târgului urban (III)

de Lucian OPA

Citiți prima parte a articolului aici.

Exerciţiu de optimism: „Oraşul” contraatacă.


Câteva opinii legate de şansele de resuscitare a interesului public general, inclusiv comercial, faţă de centrul istoric. Fără pretenţia de a fi originale sau de a acoperi toată problematica, ele trebuie luate ca doleanţe, nu ca soluţii. Soluţiile nu pot veni, bineînţeles, decât de la specialiştii hărăziţi cu autoritate şi pricepere (sau invers, pricepere şi autoritate, nu mai ştiu care e ordinea cauzală). Cred că aceştia, sprijiniţi necondiţionat de edilii oraşului, au datoria unor reparaţii de strategie faţă de scena urbană istorică, enunţate programatic şi impuse cu tenacitate prin reglementările de condiţionare şi filtrele de aprobare. Nu-i suficient să ne asigurăm că edificiile istorice scapă, una câte una, tefere din coliziunea cu spiritul antreprenorial tranşant sau cu accesele de voluntarism gospodăresc al semenilor noştri; ansamblul urbanistic reclamă politici şi măsuri perspicace şi valide, meticuloase şi pătrunzătoare -  probabil mai greu de întrevăzut, dar pe care urbaniştii oficiali ai oraşului vor trebui să le descopere şi să le iniţieze convingător. Nu se pot evita nici pe mai departe  formulele defensive dar ele pot fi mai robuste, mai integrate, mai constructive, mai inventive. Conservarea eficace reclamă şi iniţiative antidot de prevenţie, reabilitare şi redestinare, care să depăşească custodia limitată. Pietonizările, de pildă, rămân treburi făcute doar pe jumătate (doar restricţii de trafic auto) dacă nu se conjugă cu reabilitarea arhitecturală şi funcţională în profunzime a clădirilor limitrofe. Şi cu alte măsuri conexe. Aşadar:

 

Pe fond. Într-o perspectivă care ţine de coacerea unei societăţi performante (deci, la noi, mai îndepărtată), arhitectura trebuie să devină subiect al politicilor culturale – la nivel naţional, la nivel regional, la nivel local. Politicile culturale sunt, în lumea civilizată, factori de corecţie de prim rang în dezvoltarea urbanistică, însoţind, modelând sau chiar contracarând la nevoie politicile tranzacţionale dominatoare – de putere administrativă şi de piaţă economică. Cel puţin, centrul istoric şi ariile sale limitrofe nu pot fi lăsate, nici măcar indirect, în seama logicilor populiste şi neoliberale ale scadenţelor electorale şi ale randamentelor investiţionale.

Se simte, apoi, nevoia unui concept directór al dezvoltării urbane, consolidat şi particularizat, care să ţină lucrurile mereu laolaltă şi căruia chiar şi iniţiativele private trebuie să i se subordoneze, să-i fie convenabile. În spaţiul german, administrarea marilor oraşe este ghidată de aşa-numitul Leitbild für den öffentlichen Raum – adică un model dirigent pentru spaţiul public – care stabileşte direcţia, specificul, orizontul de evoluţie, misiunile funcţionale adecvate, inclusiv idealul vizat de imagine urbană. Totul ordonat ierarhic pornind de la nucleul istoric al oraşului. E mai degrabă o agendă publică asumată de întreaga comunitate decât un set de reglementări de tehnică urbanistică gen PUG. Or, abia atunci când o comunitate activă şi ataşată urbei va adera la spiritul conceptului directór, litera acestui  concept (numită schiţă de sistematizare, plan urbanistic general – cum doriţi dumneavoastră) va putea fi aplicată şi respectată. Altfel, să nu ne amăgim, omul de afaceri local, în toate ipostazele sale manifeste de politician, investitor, antreprenor sau proiectant, om de afaceri care consideră teritoriul Clujului şi potenţialul urbanistic al acestuia afacerea sa personală, va face ca şi până acum toate diligenţele şi forţările necesare pentru ca, pe mai departe, să se poată construi nestingherit, oriunde şi oricum, după pofta inimii, pe măsura ambiţiilor şi în ritmul  nerăbdării sale. În orice caz, n-aş vrea să fiu în pielea autorilor noului PUG, ţinând cont de presiunile la care trebuie să facă faţă. Iniţiate inclusiv pe filiere colegiale, dar şi de parteneriat ad hoc.

Aş mai adăuga nevoia impunerii unui set de politici urbane specifice regiunii de situare istorică. (Reamintesc, aşa în treacăt, semnificaţiile cuvântului floaştăr, chiar dacă nu are o sonoritate prea cool...) În general, această specificitate este supusă de câteva decenii bune unui boicot mai mult sau mai puţin direct în numele dezideratului de centralizare statală, înţeles şi ca uniformizare culturală cu  spaţiul extracarpatic. Altminteri, tendinţa de cuplare culturală cu Europa Centrală a acestor locuri este mult mai veche, de secole, şi s-a concretizat în urbanism prin întemeierea şi dezvoltarea ulterioară a oraşelor medievale şi în arhitectură prin importurile şi aclimatizările stilistice succesive – desigur întârziate, desigur cu tentă preponderent provincială - ale goticului, barocului, renaşterii, eclectismelor de secol XIX, secessionului. Adică, mai concret,  în cazul Clujului, tocmai prin colecţia de clădiri „antologate” în zona centrală în decursul istoriei.

Valoarea urbanistică a nucleului istoric al oraşului este, între toate celelalte – arhitecturală, funcţională, socială, culturală, comercială etc. - cea mai persistentă în timp, deşi urbanismul este un corelativ al stadiului de evoluţie al societăţii şi, drept urmare, supus şi el schimbării. Trebuie plecat de la premisa că scena urbană a centrului istoric este singura care poate integra şi sintetiza structura complexă, polifonică a Clujului în ansamblu, care poate oferi oamenilor identitate de loc şi că ea trebuie în continuare privilegiată în acest sens. Şi favorizată prin orice mijloace, de la politici urbane dedicate până la măsuri practice de marketing pentru redresarea capacităţii sale financiare. De absorbţie şi de (re)producere a banului. Chiar aşa.

Mall-urile răspund desigur unor nevoi elementare - de bunăstare şi răsfăţ material, de sincronizare cu premianţii lumii, de astâmpărare a nevoii de consum inhibată atâta timp -, dacă sunt corect amplasate şi calibrate şi au un conţinut de sarcini rezonabil, fără a se erija în imposturi funcţionale, sunt binevenite. Neîndoios, lumea de azi tinde să devină o reţea de sucursale a societăţii americane atotseducătoare şi răspândirea mall-urilor e parte a acestui fenomen. Dar  mall-urile sunt orice altceva decât scenă urbană autentică, iar valoarea lor urbanistică în datele unui oraş central-european cu vechime este cel puţin incertă.

 

Centrul oraşului nu poate fi redus la rolul de placă turnantă a traficului auto a ansamblului localităţii şi, pe lângă aceasta, de cadru potrivit, „de epocă”, al restaurantelor, cafenelelor şi teraselor acestora. A, da, şi pentru a putea fi folosit, când şi când, la „ceas de sărbătoare”, ca aulă urbană de festivităţi. Centrul trebuie să redevină principalul mediu de convivialitate de rutină, nu doar festivă a oraşului - şi în acest scop nu se poate uita că, fără îndoială, comerţul este sursa cea mai constantă de energie a vitalităţii unei zone. Iar, inexistenţa vreunei politici administrative (urbanistice, sociale, fiscale, de patrimoniu etc.) de privilegiere a caracterului funcţional al zonei centrale, inclusiv prin controlul amplasării pe raza întregului oraş a unor obiective capabile de concurenţă neloială, este o dovadă de ingratitudine a actualilor locuitori. Oraşele occidentale îşi protejează ca o chestiune de identitate ascendentul dobândit istoric al ariilor centrale, uneori prin măsuri care nouă ne-ar apărea drept dure şi abuzive şi împotriva spiritului „sfânt” al economiei de piaţă.

 

Diminuarea substanţială a prezenţei autoturismelor în perimetrul central. Soluţiile vor trebui să atingă şi ariile periurbane oferind alternative de legătură şi să ia în considerare alături de reglementări ferme prin interdicţii şi restricţii pentru circulaţia auto şi alte măsuri de descurajare a traficului (taxe de traversare, staţionări suprataxate, periodizări de funcţionare). Şi, desigur, compensarea scăderii irigaţiei carosabile cu mijloace individuale prin linii speciale pentru transportul în comun, de mare frecvenţă, suple şi adaptabile, de aducţie punctuală, strict locală a vizitatorilor din toate cartierele, dotate cu autobuze de dimensiuni medii, ultramoderne, performante şi spectaculoase. Vreau să zic, care să aducă - de ce nu? - un plus spectacolului scenei urbane.
    
Recuperarea solidarităţii locuitorilor oraşului cu mediul istoric al acestuia, pe plan atât sensibil, cât inteligibil: faptul că publicul larg nu resimte prea multă loialitate faţă de oraşul vechi este o realitate care trebuie privită ca o disfuncţie urbanistică. Este chiar o problemă de memorie colectivă nestimulată/neantrenată şi de atitudine cultivată prin nepăsare şi dacă nu se vor lua măsuri educative încă din şcoală în acest sens, zona centrală este sortită a deveni previzibil victima amneziei, în fond, autoinduse a populaţiei. Mulţi clujeni ştiu o sumedenie de lucruri despre mănăstirile bucovinene sau cimitirul de la Săpânţa, ca să dau două exemple, - ceea ce-i foarte bine. Ştiu şi amănunte interesante despre arhitectura unor colţuri îndepărtate de lume, dar nu ştiu nimica despre Palatul Banffy sau alte clădiri monument pe lângă care trec zilnic. Dacă spaţiul edificat este redus la sarcina de a asigura pe moment şi cu suficienţă sediul unor generaţii fără memoria locurilor urbane, fără trecut patrimonial, el va deveni, mai devreme sau mai târziu, o strânsură de construcţii  cu caracter provizoriu.

 

Păstrarea pe cât posibil a destinaţiilor şi a denumirilor clădirilor sau locurilor urbane tradiţionale este mijlocul cel mai direct de contracarare a amneziei cu care se confruntă centrul istoric. Segmentul de traseu „pur şi dur” al floaştărului menţionat la începutul textului începea de la Librăria Universităţii şi se termina en fanfare la Cafeneaua Croco, pe partea cu Hotelul Continental al străzii Napoca. Astăzi, librăria şi Croco-ul nu mai există, iar Conti-ul se străduie să iasă din starea de preruinare. De altfel, foste importante repere urbane ale Clujului sunt acum nume total străine majorităţii locuitorilor. Amintesc câteva dintre ele, spaţii urbane, clădiri şi localuri amestecate - mai mici, ori mai mari, mai vechi sau mai noi: (Piaţa) Carolina, Hajongard, Donath, Hoştat, Redoute, Fetiţele Vieneze, Mioriţa, Fellegvar, Dorna, Marianum, Pannonia, Alverna. Sau Astoria, Urania, Metropol – edificii care există şi la Viena, odată mare inspiratoare, inclusiv toponimică, pentru oraşul nostru. Unele denumiri au fost ocultate şi(sau) schimbate în perioada comunistă, altele în cea a prelungitului puseu de naţionalism posdecembrist, apoi, ca urmare a mutaţiilor induse de imobiliarismul neo-liberal pe fondul nepăsării edililor şi a personalităţilor culturale ale oraşului – istorici, arhitecţi, sociologi. Sinuţa şi Hajongard, de exemplu, nu au convenit comuniştilor, nefiind suficient de mobilizatoare, aşa că, iată, avem acuma Cartierul Zorilor, denumire poetică, nimic de zis, dar cu rezonanţă cam de patetism nord-coreean.

Din păcate, la noi, se uită mereu că locurile urbane cu vechime şi numele lor tradiţionale sunt bunuri câştigate prin consumarea celei mai de preţ şi mai epuizabile resurse ale fiecărei generaţii: timpul. Şi că ele au şi o mare valoare comercială, pentru că oferă prestigiu de piaţă competitivă şi se constituie în repere şi  branduri recognoscibile. Din acest unghi, continuitatea lor apare ca o problemă de marketing.

Atragerea a cât mai multor spaţii neconstruite de pe raza zonei intra muros –  ganguri, pasaje, străzi minore socotite dosnice – în circuitul  (şi interesul) public; renunţarea la dublul standard al edificiului cu lustru, cu arhitectură de gală la strada principală şi curţi sordide în spate, situaţie de făţărnicie gospodărească, în parte moştenită istoric, în parte rod al proastei întreţineri din ultima perioadă. Centrul istoric pur şi simplu nu-şi mai poate permite să aibă discrepanţe de confort urban, străzi insipide şi neîngrijite, mari incinte folosite şi amenajate impropriu, construcţii degradate, echipare edilitară improvizată, subclasare tehnologică de infrastructură şi declasare socială. Chiar dacă sună cinic, prin impunerea, sub riscul unor sancţiuni, a unor exigenţe înalte de întreţinere a fondului construit şi prin diferenţierea mult mai mare a impozitării pe clădiri se poate induce gentrificarea zonei. Creşterea fiscalităţii s-ar face paralel cu sprijinirea lucrărilor de restaurare prin scutiri de taxe de avize, prin mijlocirea obţinerii unor credite bancare preferenţiale şi prin asigurarea asistenţei de specialitate cu titlu gratuit. Interesul public viu şi calitatea urbană optimă va trebui să pătrundă peste tot, până în miezul cvartalelor zonei istorice.

Vom fi siliţi să înţelegem că locuirea în centru presupune alte obişnuinţe, alte aşteptări, ale locatarilor şi din partea locatarilor. Pretinde alte uzanţe. Aici nu te poţi „cuibări” ca într-un oarecare apartament de bloc din cutare cartier, între public şi privat delimitarea este mai difuză, există atingeri, nuanţe intermediare, alternanţe şi coabitări funcţionale obligate. Locuinţa este atipică, nu poate întruni calităţile unui domiciliu perfect, ideal pentru toată lumea, şi în niciun caz nu poate avea caracter social. A locui un spaţiu cu valoare istorică e o chestiune pretenţioasă. Locatarul ideal este cel cu oarece dare de mână şi oarece subţirime intelectuală. Aşa este peste tot în lume.

În fine, impunerea în perimetrul istoric a unor standarde arhitecturale mult mai ridicate. Aici contează mai evident decât oriunde că imaginea clădirilor este un bun public fundamental. Iar calitatea arhitecturală a acestora e nu doar un efect ci şi o condiţie a prosperităţii. Mediul construit valoros, bine conservat, inteligent pus în evidenţă şi exploatat aduce investiţii, aduce turişti, aduce evenimente culturale, aduce bunăstare. Experienţa recentă a Sibiului a demonstrat-o în bună măsură.

Toate intervenţiile din intra muros începând din a doua jumătate a secolului trecut s-au făcut şi se vor face în continuare prin înlocuirea unor construcţii anterioare. Dacă dpdv al formei urbane lucrurile sunt în bună parte predeterminate, în privinţa arhitecturii, încadrarea în ambianţa istorică şi modul în care se completează dispozitivul istoric existent, adecvarea de imagine vor diferi substanţial, la fel şi gradul de reuşită. Până acum s-a dovedit că unele inserţii eşuează prin abstinenţă arhitecturală vădită, că altele suplinesc convenţional prin replicare la (sau dincolo de) limita pastişei. În egală măsură discutabile ar fi cele care şochează prin experimentul de bravadă. Sau poate că nu, dar în Cluj – oraş oarecum conservator – nu şi-a făcut loc, până în prezent,  avangarda arhitecturală. Cu siguranţă, însă, pastişele NU aduc plus-valoare unei zone istorice. Dimpotrivă, apar ca nişte mesaje antedatate pentru generaţiile viitoare, dar şi actuale, având darul să creeze confuzie în aprecierea autenticelor mărturii din trecut, afectându-le acestora unicitatea. În acest sens sunt falsuri care lezează clădirile istorice între care se insinuează, nicidecum nu le menajează ori respectă. Înclin să afirm că inserţiile cele mai potrivite sunt cele care suplinesc prin abil (şi neexcesiv) contrapunct şi cu conştiinţa de sine a timpului lor - chiar cu riscul unor aparente şi temporare neînţelegeri ori respingeri de receptare publică.

Apoi, o rezolvare grabnică, mai lesne de pus în practică, necesită, pe lângă ridicarea ştachetei calitative a renovărilor clădirilor istorice prin profesionalizarea lor complexă şi completă, controlul mai strâns al esteticii stradale – signaletică, mobilier urban, iluminat stradal, pavimente. Acestea din urmă capitale pentru calitatea spaţiului urban, în pofida faptului că lumea – începând cu oamenii RADP-ului şi terminând chiar cu utilizatorii – le tratează cu un tradiţional dispreţ.

Exigenţele calitative ale celor de la Comisia Monumentelor nu sunt îndeajuns atâta timp cât administraţia locală, îndrituită cu autorizările şi deţinătoarea instrumentelor legale de coerciţie, nu-şi dă concursul şi nu are iniţiative concrete în acest sens. Intervenţiile şi corijările se revendică nu numai pentru situaţiile propuse ci şi pentru cele existente necorespunzătoare, atât de evidente şi de numeroase. Până la cele mai mărunte aspecte de imagine a străzii, fiindcă e o diferenţă de ţinută şi bună-creştere urbană dacă anunţul „inventar” de pe uşa magazinelor este mâzgălit cu pixul pe un A4 prins cu scoci sau dacă este conceput şi realizat de o firmă specializată în design. Calitatea spaţiului urban depinde şi de astfel de detalii, nu doar de somptuozitatea marilor edificii.

Şi nu în ultimul rând, centrul istoric trebuie să devină o zonă de excludere a oricăror încălcări ale regulamentelor de urbanism, a derogărilor pe care le obţin cu anume bunăvoinţă din partea autorităţilor cunoscuţii proiectanţi de excepţii. Cei atât de apreciaţi de clienţii cu mari ambiţii de profit pentru modul cum rezolvă cu promptitudine situaţii fără ieşire. (Legală.)

Permiteţi-mi să închei optimist, prezicând centrului istoric un viitor senin, cu atât mai senin cu cât va contrasta izbitor cu cel al unor zone urbanistice recente sau foarte recente. Revirimentul interesului public/popular în vechiul târg urban, replierea comerţului cu pretenţii se va întâmpla la un moment dat. Într-un viitor previzibil, comerţul de top va găsi de cuviinţă să se reasocieze cu spaţiul urban unicat, de elită şi acest spaţiu este, fără îndoială, cel cernut prin sita timpului, cel cu ştaif aristocratic (mai mult, sau mai puţin) – centrul istoric. Precum în oraşele occidentale europene de care nu încetăm să ne tot minunăm. Probabil că nevoia de continuitate, de background istoric se va resimţi din nou în ansamblul societăţii, nu doar ici-colo şi nu doar sporadic. Publicul larg va revaloriza scena urbană din zona veche a Clujului ca principal receptacol de urbanitate, de civilizaţie urbană bine sedimentată, şi va învăţa să discearnă între fals şi autentic. Iar politica de piaţă totalitară, de catch all, a marilor supermarketuri va fi sabotată de o populaţie mai instruită, mai pretenţioasă, mai selectivă. Bun va fi şi snobismul, pentru început, în absenţa convingerilor veritabile.
De asemenea, noile mari investiţii urbanistice vor trebui să convieţuiască cu centrul istoric fără a-i uzurpa acestuia rolul. Că centrul istoric a epuizat un anumit tip de viziune asupra dezvoltării urbane este un fapt, dar asta nu înseamnă că avem de-a face cu un cadru construit perimat, ci cu unul irepetabil – ceea ce îl face cu atât mai valoros. Un cadru construit care nu ne lasă să uităm că urbanitatea nu se  confundă cu urbanizarea, doar, în mod cu totul excepţional, cu efectul pe termen lung al urbanismului de calitate.

de Lucian POPA