INTERVIU cu Radu Drăgan

Radu Dragăn este arhitect român stabilit la Paris, care activează în cadrul propriului birou DRAGAN ARCHITECTURE.

Sabin Borș: Ce considerați că este mai important în definirea unui obiect arhitectural – spațialitatea sau temporalitatea sa?

Radu Drăgan: O să încep prin a lăsa la o parte adjectivul « arhitectural ». Atunci întrebarea Dvs. devine: ce e mai important în definirea unui obiect: spațialitatea sau temporalitatea?

Altfel spus, care este raportul între spațiu și timp, în cazul obiectelor? În fizică există teorii care fac din timp o a patra dimensiune a spațiului (eu nu subscriu la această teorie, dar o discuție pe această temă ne-ar duce prea departe). Spațiul e o noțiune legată de percepția psihologică, care e empirică, deci subiectivă, în timp ce timpul pare o constantă inexorabilă. Am încercat să demonstrez cândva că spațiul e primul nostru sistem de clasificare. Noi nu putem înțelege lumea decât dacă o înscriem în coordonate spațiale, limbajul și însăși gândirea noastră sunt determinate de ele. În ce măsura această structură e înnăscută sau e doar o metodă simplă de a interpreta o lume complicată e o discuție interesantă, dar iarăși prea lungă pentru a o purta aici.

Timpul în schimb nu pare a fi deloc necesar pentru a înțelege lumea, el e o constantă umană, nu naturală. Dacă ne-am imagina o lume « înghețată » într-o fotografie, vom avea mereu nevoie de sistemul de clasificare spațial pentru a o înțelege și descrie, dar nu și de timp. Noi aplicăm obiectelor un concept biologic, îmbătrânirea, când de fapt obiectele nu se supun trecerii timpului, ele nu « îmbătrânesc » decât pentru că percepția noastră asupra lor se schimbă. Un exemplu: orașele romane Pompei și Herculanum au « înghețat » așa cum au fost surprinse de erupția de lavă din 79 e.n. Dacă, ideal vorbind, lava și săpăturile nu ar fi provocat stricăciuni, ele ar fi și acum la fel ca în preziua erupției. Vorbesc în mod ideal, desigur. Pentru obiecte timpul nu « trece », ele sunt doar distruse datorită utilizării lor de către factori externi (oameni, evenimente naturale). Piatra e supusă eroziunii, se tocește, e distrusă de intemperii dacă e în aer liber, dar pentru ea « timpul » nu trece. Pentru obiecte « moartea » este o idee lipsită de sens.

Ce ar decurge de aici este că structura spațială e decisivă, timpul nu. Dar asta filosofic vorbind, căci dacă venim la arhitectură, lucrurile devin puțin mai triviale, intervine în felul cum imaginează arhitecții spațiul și utilizatorii îl folosesc, nivelul lor de cultură și înțelegere, fenomenul modei, raportul la modele istorice și contemporane și multe altele. Arhitectura nu scapă de înscrierea în epoca proprie, și astăzi ciclurile istorice sunt foarte scurte și nu încetează să se scurteze. Palladio copiase și analizase arhitectura antică și aplica principiile ei, astăzi ciclurile modei sunt foarte scurte. Acum două zile [20 octombrie 2012 – n.S.B.] s-au dat rezultatele concursului pentru Opera din Busan, a câștigat Snohetta cu un proiect care e o combinație între lucrarea lor precedentă, Opera din Oslo, și Filarmonica din Paris a lui Jean Nouvel, care e încă în construcție, dar proiectul e deja foarte cunoscut, a fost publicat peste tot. La același concurs a făcut cineva un proiect, s-a grăbit să-l publice pe net, nu știu dacă e o glumă sau nu, dar e o pastișă (poate ironică) după Opera din Sydney a lui Jorn Utzon, pare teribil de decalat, în timp ce proiectul Snohetta, care e destul de banal, e înscris în epocă, o epocă al cărei sistem referențial e foarte limitat. O consecință a acestui fapt e că artefactele umane (nu numai arhitecturale) au un ciclu de viață extrem de scurt, care nu depășește câțiva ani. Opera Bastille e o clădire extrem de îmbătrânită, în timp ce Opera Garnier e doar « veche », deși ea nu-și ascunde sistemul referențial care e același limbaj clasic ca și cel al lui Palladio, adus puțin la zi în stilul Napoleon III.
Totuși, departe de mine ideea de a pleda pentru clasicism sau un oarecare paseism arhitectural; nu fac decât să constat un fapt. Ceea ce cred, este că suntem în pragul unei bulversări majore, pe care o aduce tehnologia, pe de o parte (noi nu suntem absolut deloc în stare astăzi să ne imaginăm care va fi impactul noțiunii de « clădire inteligentă » asupra arhitecturii), și pe de altă parte penuria de energie care se conturează ne va obliga să gândim poate cu totul altfel nu numai arhitectura, ci întreaga noastră existență. E posibil ca în acest context ceea ce înțelegem astăzi prin « arhitectură » să devină ceva cu totul diferit, pentru care tot arsenalul conceptual pe care îl folosim astăzi să fie inoperant.


SB: Ați realizat multe proiecte de amenajare interioară. În ce fel diferă gândirea spațiului interior de gândirea unui spațiu exterior?

RD: Din punctul meu de vedere, în nici un fel. Le spun deseori colaboratorilor mei că zidurile clădirii își pierd importanța, când proiectăm interiorul unei clădiri e ca și cum am întoarce o mănușă pe dos. Modul de a imagina spațiul este același. Totuși, nu pot vorbi în numele designerilor de interior, care aici în Franța e o meserie diferită de arhitectură, eu am ajuns la designul de interior printr-o întâmplare, și sigur că lucrez cu uneltele mele de arhitect spațiul interior. Ceea ce mă deranjează e altceva, și anume enorma presiune pe care trebuie să o suportăm ca designeri de interior de a intra în tiparele cutărui sau cutărui stil, când ni se cere un « stil », asta în contextul în care clienții n-au habar, de fapt, despre ce e vorba. Pentru ei nu e decât o simplă problemă de prestigiu, să aibă o clădire « clasică » și scumpă, sau care să pară scumpă, pentru ei clasicul are prestigiu, habar n-au de regulile care guvernează proporțiile în clasicism, și nici nu-i interesează. Cât despre designul modern, el e supus unui infernal ciclu de modă, care vine de la creatorii de materiale, de la designul de mobilier și așa mai departe, iar schema mentală a clienților e aceeași, ei vor să fie « la modă ». Frunzăresc reviste, intră în magazine la modă, și vor același lucru, dar să nu fie ca la nimeni. De aici, o cursă, o supralicitare continuă și extenuantă.


SB: Ați publicat un volum intitulat Reprezentarea spațiului în societatea tradițională, amintind și de ideea unor lumi răsturnate. Ce anume a pierdut societatea și ce anume s-a transformat în maniera de reprezentare a spațiului? Ce anume înseamnă aceste „lumi răsturnate” și care sunt aspectele practice și valorice pe care arhitectura contemporană le poate prelua din reprezentările societăților tradiționale?

RD: Pentru a vă răspunde ar trebui o altă carte… Ceea ce am încercat să demonstrez acolo, este că lumea era imaginată, uneori în mod foarte explicit, ca un sistem compus din două entități opuse și complementare, lumea de aici și lumea de dincolo. Ele se susțin reciproc, viii asigură « viața » morților, în schimb aceștia aduc lumii de aici prosperitatea, recolte bune și fertilitatea oamenilor și a turmelor. Cele două lumi sunt imaginate uneori ca opuse spațial una celeilalte, separate ca de o oglindă (morții merg cu tălpile lipite de această oglindă, totul acolo e o « lume pe dos »). Dar să nu ne înșelăm, sistemul era conceptual și ajuta ca « totul » (în sens cosmologic, dar și existențial) să fie imaginat ca un sistem binar, un ansamblu coerent, un fel de bandă a lui Möbius, pentru că gândirea tradițională e topologică, conceptele sale spațiale sunt diferite de ale noastre, ideea terțului exclus îi este străină, ca și ideea de limită așa cum o înțelegem noi. Ce s-a schimbat, este că această societate a dispărut, a fost înlocuită de una mai primitivă aș zice, căci conceptele noastre sunt mai sărace și schematice, dar mai eficace, căci mult mai simple. Paradoxal, cred însă că, dacă societatea tradițională a dispărut (corect ar fi să spun: « societățile », căci ele erau multiple, doar a noastră e una și de o obositoare uniformitate și sărăcie conceptuală), indivizii păstrează aș zice, în rezervă, acest sistem de gândire, el e în adormire, anesteziat de clișeele comune ale societății noastre (dar să nu mă întrebați dacă ar putea reveni la viață, e imposibil de spus ceva în privința asta).

Cât despre preluarea valorilor acestor societăți, nu e nici posibil, nici de dorit, căci paradigma s-a schimbat. Lumea de dincolo nu mai e un element al sistemului nostru conceptual, toate funcțiunile sale au fost transferate « lumii de aici ». Aici vrem să fim fericiți și să trăim o veșnicie bucurându-ne de toate bunătățile, ori această imagine era cea a lumii de dincolo; am luat, paradoxal, locul morților.


SB: Cum are loc sinteza dintre o reprezentare socială și o reprezentare arhitecturală? Și ce anume „reprezintă” arhitectura până la urmă – o realitate sau un plan imaginar?

RD: Ea e singura, până acum, care implică transpunerea spațiului imaginar în spațiul real cu trei dimensiuni. Am spus adineauri că cele trei dimensiuni sunt un concept problematic, căci nimic nu ne îndreptățește să afirmăm că realul nu dispune de mai multe. Dar oricum (există o carte extraordinară pe tema asta, se numește Flatland, scrisă de un autor cu un nume bizar, Edwin Abbott Abbott), trei dimensiuni definesc  un spațiu mai complex decât două, și sunt limita la care ajunge înțelegerea noastră. Ori, doar sculptorii mai reușesc asta, să transpună un concept în trei dimensiuni, dar ceea ce concep ei nu are interior, sunt suprafețe care închid un volum inaccesibil și nu volume complexe cu interior și exterior. Astăzi avem jocurile pe calculator care creează lumi imaginare în care se poate intra, care pot fi parcurse și experimentate, poate că în puțin timp vom ajunge la ceva ce nici nu bănuim azi și care va bulversa concepția noastră despre spațiu, dar până atunci arhitectura e singura care permite transpunerea în real a unui spațiu care a fost la origine pur conceptual, și acest spațiu devine tridimensional și poate fi experimentat, parcurs, devine accesibil simțurilor. E o experiență unică și e singurul motiv pentru care sunt (încă) pasionat de arhitectură. Restul în meseria noastră e, cum se spune, bucătărie…

Totuși, încă o dată, transpus în real spațiul imaginar se supune constrângerilor utilizării sale, din constrângeri au rezultat normele și standardele, și din constrângerile economice o altă cale de sărăcire a imaginarului. Mai e și presiunea modei și a clientului despre care am vorbit. Toate acestea duc la o trivializare a spațiului imaginar, odată transpus în real, de care scapă și pictorul, și sculptorul, și scriitorul (până la un punct, desigur…)


SB: În ce măsură amprentează contextul socio-cultural modalitatea de a gândi un proiect arhitectural?

RD: Aproape că am răspuns deja… E greu de scăpat de el, de context. O soluție ar fi să construim puțin sau chair deloc, dacă acest context ne deformează cu totul conceptul. Mi s-a întâmplat să refuz să construiesc un proiect pe care clientul voia să îl denatureze complet (până la urma a construit ceva așa cum voia, dar fără mine). Dar nu poți face asta tot timpul, ajungi să cedezi presiunii, și problema este că presiunea e enormă, căci arhitectura implică bani mulți, și decizia de cum vor fi folosiți nu ne aparține. Am în acest moment chiar, un proiect blocat din acest motiv, nu știu cum voi rezolva lucrurile. Problema de fapt este: până unde cedăm ? Imaginea idilică a arhitectului demiurg e din ce în ce mai obsoletă, dacă a fost vreodată altceva decât un mit. Dificultatea vine și din aceea că arhitectura e rareori văzută ca un act de creație, aici în Franța s-a dus o bătălie întreagă ca să fie afiliată Ministerului Culturii, astăzi e o alta pentru că există un prag până la care intervenția arhitectului nu e obligatorie, care e de 170 m2, ceea ce e enorm, se fac petiții la Minister… asta în Franța, unde respectul pentru patrimoniu e foarte mare, dar nu și pentru arhitectură. Sunt arhitecți care au renunțat să construiască, fac ceea ce se numește « paper architecture », unii ajung să fie publicați, câțiva stârnesc interesul și ajung chiar să construiască, cum s-a întâmplat cu celebra astăzi Zaha Hadid.


SB: Care este diferența culturală între a face arhitectură în România și a face arhitectură în Franța?

RD: Eu am construit puțin în România și la fel de puțin în Franța, ceea ce construim e mai ales în Orientul Apropiat, încercăm acum să intrăm în China, dar e foarte dificil. În Franța există un sistem destul de pervers de selecție prin concurs pentru orice proiect public, pe bază de dosar, de fapt funcționează în paralel ceea ce noi numeam cândva în România sistemul PCR, sigur la un nivel diferit, dar principiul e același. E un cerc vicios, ca să fii admis la  un concurs trebuie să fi construit în ultimii cinci ani clădiri cu același program și de dimensiuni comparabile, și ca să construiești trebuie să fi fost admis la concursuri și mai trebuie să cunoști pe cine trebuie. Sigur, sistemul are faliile lui, unii reușesc, dar rezultatul trist este specializarea birourilor de arhitectură, unii fac numai școli, alții numai spitale, alții doar locuințe. Doar marile birouri, marii arhitecți, datorită star-sistemului, scapă de asta.

Pe de altă parte sunt arhitecții care construiesc numai locuințe individuale, ei au a se lupta cu bugete foarte strânse, și pe de alta arhitecții de promotor, care trebuie să fie foarte ascultători, căci promotorii știu ei foarte bine ce trebuie construit, și rezultatul e cel mai adesea lamentabil. Cu toate acestea, se face multă arhitectură de calitate, arhitecții francezi se « exportă », căci în Franța e criză și se construiește puțin, concurența e enormă.

Ca să răspund întrebării Dvs., cred că paradoxal, se poate mult mai ușor face arhitectură de calitate în România, barierele sunt mai puține, și dacă criza nu ar fi întrerupt brutal activitatea în construcții ar fi fost astăzi destul de multă arhitectură de calitate în România. Din păcate presiunea modei e și acolo enormă, tinerii arhitecți se grăbesc să copieze modele care n-au uneori nimic de-a face cu contextul orașului, există și multă arhitectură « internațională », acea arhitectură pe bandă rulantă pe care o întâlnești peste tot. Dar asta e un fenomen generalizat, e greu de scăpat de el, nici Franța nu face excepție, e drept că aici nu se poate glumi cu regulamentele de urbanism, există un sistem complex și uneori greoi de avizare, dar asta împiedică să se construiască orice, nu se demolează clădiri de patrimoniu, nu se obțin derogări de la limitele construibile, nu încearcă nimeni să se joace cu legislația, sunt totuși vreo două exemple recente la Paris unde s-au obținut derogări, dar sunt decizii politice, e vorba de un turn triangular al celebrilor Herzog & de Meuron la Porte de Versailles, și în celălalt caz de un turn la Défense unde e implicat un grup de promotori rusesc și sunt în joc mulți bani și interese politice. De câțiva ani se duce o luptă surdă între arhitecți și administrație pentru a fi abrogată limitarea pe înălțime care e la Paris de 37 m, cornișa hausmaniană, să se poată construi clădiri înalte ca la Londra și Berlin, arhitecții se tem de muzeificarea Parisului, dar până acum nu au reușit, e ceva care are părți bune și rele.


SB: Cum ați reușit să vă promovați lucrările și biroul pe piața franceză de arhitectură?
RD: Nu prea am reușit! Anul trecut ne-am înscris la vreo 60 de concursuri, fără să fim primiți la nici unul, și asta e un fenomen curent, e o cifră normală, te înscrii la 60 de concursuri și ești primit la unul-două, ori toată această birocrație (trebuie pregătite dosare de zeci de pagini) cere un timp și o energie considerabile. În ultimul an am renunțat, facem în continuare concursuri internaționale, dar e mai mult ca să ne menținem în formă, căci rezultatul unui concurs cu sute de participanți e foarte imprevizibil.

Eu am lucrat cu câteva agenții mari înainte de a avea propria mea agenție, am construit proiecte interesante, dar nu eram eu autorul, chiar dacă uneori conceptul, sau o parte din el, îmi aparținea. De fapt situația îmi convenea, eram mulțumit să fac arhitectură de calitate, chiar dacă eram trecut doar cu litere mici, în reviste, printre colaboratori, sau deloc. Nu de asta m-am decis să-mi fac propria agenție, dar ar fi prea lung și neinteresant să povestesc aici de ce. Trebuie să fac acum multă administrație, să stau la telefon ore în șir cu clienți și colaboratori, și lucrul cu oamenii e cel mai greu, pentru că nu te învață nimeni cum să faci, să funcționeze totul ca un întreg, să iasă proiecte coerente, fiecare are personalitatea lui, orgoliile sunt mari în meseria noastră. Acum avem printre altele un mic proiect, o locuință particulară, avem enorm de multe probleme cu constructorul. Multe proiecte sunt prin subcontractare, e mai simplu administrativ dar nu suntem liberi să facem ce vrem, ni se impun condițiile de proiectare, nu putem discuta cu clientul întotdeauna.


SB: Există un număr tot mai mare de tineri arhitecți români prezenți în diferite expoziții și cataloage internaționale, însă prea puțini dintre aceștia reușesc să atragă și clienți în vederea realizării unor proiecte. Cum credeți că s-ar putea afirma mai mult arhitecții români pe piața internațională?

RD: Expozițiile și cataloagele aduc rareori clienți. Noi participăm de câțiva ani la diferite saloane internaționale, o parte din cheltuieli sunt suportate de o agenție guvernamentală care se ocupă cu promovarea la export a întreprinderilor franceze. Participăm pentru că e important să fii acolo, să exiști, dar asta aduce rareori contracte, ele se fac pe alte criterii, trebuie o presiune constantă, trebuie investiți bani. O soluție ar fi ca statul să se implice, ca aici, financiar și organizațional, o altă cale sunt concursurile internaționale, dar e o cale foarte aleatorie. Dorin Ștefan și-a câștigat o notorietate internațională cu turnul din Taiwan, sunt curios cum o va valorifica. Problema este că astăzi e nevoie de o logistică enormă pentru a face proiecte importante, din acest punct de vedere și Franța e mult rămasă în urmă, pentru că mentalitatea latină e să avem agenția noastră, chiar dacă foarte mică și neperformantă, în timp ce Anglo-Saxonii nu au acest orgoliu școlăresc, acolo talia unei agenții este de sute de persoane, în China am văzut același lucru. Clienții preferă să lucreze cu ei, prezintă mai multă siguranță să lucrezi cu o societate mare, cine i-ar putea condamna?


SB: Cum poate fi concepută o strategie funcțională de planning urban în condițiile actuale ale orașului, marcat pe de o parte de ideea mobilității iar pe de altă parte de necesitatea unei participări tot mai active a locuitorilor? Care este punctul de referință pentru o astfel de strategie?

RD: Problema este că noi nu știm cum va arăta orașul peste treizeci de ani, evoluția tehnologică și mutațiile legate de energie sunt imprevizibile, ori planificarea urbană se face pe termen lung, ceea ce e o contradicție în lumea de astăzi.

Vom mai avea nevoie de autorute urbane, va mai fi locuirea colectivă soluția pentru urbanizarea accelerată a societăților rurale cum a fost și România, sau vom asista la muzeificarea orașelor și exodul spre o nouă ruralitate, la interdicția autovehiculelor în centrele urbane? Tendințele sunt azi contradictorii. Aici s-a discutat mult despre Grand Paris, s-au organizat grupuri de studiu, o dezbatere publică în jurul proiectelor expuse la Trocadero, s-a ales o strategie și s-a căutat o finanțare, era un proiect colosal, apoi au venit alegerile și s-a schimbat majoritatea parlamentară și președintele, proiectul e acum înghețat, prioritățile sunt altele, dar problemele rămân. Părerea mea este că ar trebui renunțat, cât timp nu avem o viziune clară despre ce va fi orașul peste un timp mai îndelungat, la strategiile pe termen lung, să ne mulțumim cu soluții locale, reversibile și provizorii, să evităm marile gesturi foarte costisitoare și uneori păgubitoare, de altfel orașele n-au avut nevoie de planificări și strategii urbane multă vreme și nu le-a mers chiar așa de rău, uneori avem orașe a căror structură e medievală și ele s-au adaptat foarte bine societății moderne, în timp ce sunt orașe moderne impracticabile, costisitoare și invivabile. Exemple găsiți câte vreți.

În România problema este că planificări se fac, dar nu sunt respectate, concursuri se fac, multe-puține, dar rezultatele nu sunt la înălțime. La concursul pentru Piața Universității din București rezultatul a fost dezamăgitor deși era previzibil, juriul a luat o decizie contestabilă care nu ținea absolut deloc seama de istoria și de caracterul locului (am citit apoi stupefiat că au decis să nu o facă), Ordinul s-a prefăcut foarte fericit de rezultat ca să nu se dezică și să mai organizeze primăria și alte concursuri, ceea ce nu a făcut de altfel, nu s-a organizat nici o dezbatere publică, iar cea care a existat, informală, a fost ignorată de autorități. Acum sunt nemulțumiți de ce a ieșit, deși era previzibil. Nu există nici cultura necesară, nici experiența dezbaterii publice. Pe de altă parte, să nu se creadă că dezbaterea publică rezolvă totul, la Paris s-a organizat una când s-a făcut proiectul pentru noile Hale, un proiect contestabil, acum e în șantier, sunt foarte curios și circumspect gândindu-mă la ce o să iasă. Cred că problema principală e cultura, sensibilitatea și spiritul democratic al celor care decid; ori, acest lucru, să ai oameni politici cultivați, sensibili la problemele orașului altfel decât demagogic și electoralist și care să fie democrați nu numai la televizor și în preziua alegerilor, e rar în ziua de azi, în Occident ca și oriunde în altă parte. 


SB: Care credeți că sunt principalele motive și provocări ce vor marca arhitectura anilor următori și de ce?

RD: Iarăși cred că deja am răspuns: provocarea tehnologică și penuria energetică. S-ar putea chiar ca orașele în accepțiunea lor de azi să dispară, să trăim la o altă scară un nou ev mediu, cu orașe puține și mici și o ruralitate abundentă. Astăzi nu mai e nevoie de o mare concentrare de populație pentru producția de bunuri și servicii, e posibil ca orașele de azi să devină muzee în aer liber (Veneția e o prefigurare), sau centre de loisir și distracție, Disneyland-uri gigantice. Mi se pare chiar probabil, deși pe de altă parte cum am spus deja, totul e imprevizibil pentru că evoluția tehnologică e pe o curbă sinusoidală ascendentă, sunt mai multe schimbări în ultimii douăzeci de ani decât în ultimele secole, dar ele nu sunt încă suficient de vizibile, aparent trăim într-o societate care nu a evoluat din anii 20. Dacă comparați filmele de epocă cu cele de azi, nici moda, nici obiectele cotidiene nu au evoluat prea mult, dar nu e decât o aparență, ele nu mai păstrează decât învelișul, tot restul e complet diferit. Cât timp va mai trece până când învelișul se va schimba?

Pe de altă parte, penuria energetică, care pare astăzi o amenințare serioasă, dacă se va adeveri va schimba profund orașele. S-ar putea ca autovehiculele să dispară în forma pe care o cunoaștem astăzi, deplasarea pe distanțe lungi să (re)devină un lux, deși pe de altă parte s-ar putea la fel de bine fie să descoperim surse de energie necunoscute azi, fie ca petrolul de șist să reprezinte o soluție încă mult timp de aici înainte, cu condiția ca exploatarea să fie lipsită de riscuri și ecologiștii să devină mai rezonabili. Încă nu știm, acum proliferează mai degrabă o viziune apocaliptică și uneori ridicolă, am văzut proiecte de « ferme urbane » verticale cu vaci în mijlocul zgârie-norilor, cu clădiri gigantice și de altfel lipsite de eleganță înnecate în verdeață, ele exprimă nu doar o viziune ecologist-utopică, ci și perplexitatea față de viitor.


SB: În ce fel este un arhitect responsabil de spațiul pe care îl construiește?
RD: Nu știu să răspund la această întrebare… Cred că în România există o frustrare a arhitecților, ei ar vrea să fie ascultați și nu sunt, ar vrea să decidă și nu sunt lăsați, dar e un fenomen mai general. Rămâne gesticulația inutilă, dezbaterile și comunicatele de presă, dar atâta vreme cât puterea politică va fi lipsită de cultură și spirit democratic, ele vor rămâne inutile și ineficiente. Pentru ca lucrurile să se schimbe, ar fi nevoie să se schimbe întreaga paradigmă a raportului între arhitecți și societate, or azi ea nu mai consideră arhitectura ca o categorie aparte, importantă. E un proces care se petrece de multă vreme, îmi aduc aminte că eram încă în România, era înainte de 89 și aveam un șantier, mergeam zilnic acolo și șeful de șantier mă întâmpina cu un blazat « să trăiți, domnu’ inginer », era o dovadă de respect, pentru că dacă inginerul însemna ceva, arhitectul nu era prea clar cu ce se ocupa. În Franța nu e la fel, arhitectul e încă respectat, dar cât va mai dura? Presiunea financiară face ca tot ceea ce noi considerăm important să treacă pe un plan secund. Nu sunt optimist din acest punct de vedere, dar viața e plină de surprize, poate că mă înșel și ne așteaptă un viitor minunat…