Masca arhitecturii și spațiul public

Dacă Andy Warhol afirma că ”toate supermarketurile vor deveni muzee, şi toate muzeele vor deveni supermarketuri”, astăzi această prorocire rostită din însuşi pântecul experimental al postmodernismului, celebrul Silver Factory (locaşul ocult şi incandescent al noii avangarde anti-moderne) s-a insinuat în normalitatea cotidiană a societăţii româneşti. Aceasta anunţată idolatrizare a produsului de larg consum, a cantităţii şi a seriei, a sticlei icoană Coca-Cola sau a imaginii hipnotice a semipreparatului în conservă, şi-au găsit prin Warhol accesul către statutul de artă: a consuma este o artă şi totodată arta poate fi consumată.

Bineînţeles, acest nou model ne survine pe filiere occidentale, cu întârziere și decalaj ca și restul lucrurilor de mâna a doua care bântuie centrele urbane.  Locuitorii timizi a acestor orașe românești ieşind de sub umbra socialismului și descoperind cu înfiorare o  noua viață publică nedirijată și neorchestrată, au fost cu uşurinţă atraşi de noile catedrale însorite ale neo-liberalismului: shopping mall-urile înconjurate de parcări întinse și câmpuri necultivate (cine nu prefera ceapa de Polonia în fața celei din ogradă?). Mânați de ceea ce Lefebvre numea ”ideologia fericirii prin consum”, împinşi de frustrarea socialistă a penuriei și adorata fericire vestică, au umplut aceste imense cutii ale amneziei. Se iese la picnic în mall, la biserica în mall, la ștrand în mall, la cinema în mall, se chiuleşte de la liceu în mall, iar duminica familia întreagă petrece timp de calitate în compania produselor vestice produse în est (chiar mai la est de estul nostru).

Fără condiţionări climatice, fără timp, autoconținut și autosuficient, mall-ul se substituie tradiţionalului  spaţiu public. Pentru această trebuie sa ofere impresia accesului nelimitat și a posibilităţilor individuale neîngrădite. Ceea ce lipseşte însă este la fel de important. Spaţiul public este spaţiul negocierilor și practicilor libere care de multe ori destabilizează politicile autorizate. În spaţiul mall-ului nu se pot organiza sondaje de opinie, campanii de strângere a semnăturilor pentru diferite cauze sau alte activităţi similare fără aprobarea autorităţilor. În mod sigur nu se poate manifesta individual sau în grup, nu se poate striga Jos Coca-Cola! fără a duce la excluderea în spaţiul public (dar gol) al străzii. Ca să nu mai spun de omiterea categoriilor defavorizate, a celor care nu au resurse pentru consum și consumerism, excluderea lor nu se face prin îngrădire ci prin selecţie și atracţie, dar rămâne excludere.

Golirea centrelor, distrugerea peisajelor naturale periurbane (când în oraş persistă ample zone industriale abandonate), substituirea spaţiului public cu unul instrumentalizat, excluderea elementelor și comportamentelor neautorizate, fetişizarea produselor şi iluzia unei fericiri prin consumul lor sunt  procese deosebit de agresive disimulate sub pielea transparentă a arhitecturii.

O serie de mijloace arhitecturale sunt invocate pentru a masca aceste fenomene, prin imaginea senină a transparenței  sticlei (echivalată cu democraţia) și prin materiale noi și lucioase care trâmbiţează ruptura de trecut și autoreferințele la o lume occidentală de vis. Adesea se mimetizează în forme tradiţionale de arhitectură cu rădăcini mitice, pentru a afirma dreptul și firescul existenței lor, shoppingul de performanţă este sincron cu arhitectura de lemn maramureşeană. Iar interiorul crează utopia unei lumi în care forfota obositoare sau supra-stimularea senzorială sunt compensate prin imaginea unei realităţi superioare departe de trotuarele sparte și prăfuite, de imperfecţiunile și slăbiciunile spaţiului public, departe de politic și incertitudini (cum ar putea asfaltul sărăcăcios să ţină piept gresiei italiene sau granitului chinezesc?).

O serie de oportunităţi și întrebări se nasc: Cui aparţine atunci spaţiul public rămas? Ar putea arta să îl ocupe și să îl reactiveze pentru a apăra caracterul și explozia lui fascinantă de posibilităţi și practici, sau va fi lăsat doar în folosul magazinelor second hand și cafenelelor (singurele care se încăpăţânează să rămână)? Pot iniţiative private din domeniul actorilor interesaţi de spaţiul public să compenseze disoluţia și lipsa de viziune a administraţiilor?

Ceea ce este cert este că fără spaţiu cu adevărat public nu se poate o viată publică bogată, şi nici invers.

Silviu ALDEA

Citiți și: Revendicări pentru un spațiu public de calitate