Modern şi postmodern în spaţiul clujean (II)

Prima parte a articolului: Modern şi postmodern în spaţiul clujean (I)

Exemplificări arhitecturale de bine

Perioada modernă ne-a lăsat o serie de realizări apreciabile, unele, chiar mai mult decât atât, şi care ar merita o soartă actuală, privind conservarea lor, mai bună; ele se cer a fi restaurate, dar, din păcate, cele care nu sunt lăsate de izbelişte sunt supuse ori unui face-lifting mutilant - prin căptuşirea cu polistirenul care le îneacă apareiajul originar, prin înlocuirea tâmplăriei cu omniprezentul PVC alb şi prin drapări publicitare -, ori altor reactualizări dezonorante – extinderi, mansardări, cosmetizări, reamenajări interioare improprii. Numesc câteva mai deosebite:  Policlinica de pe Moţilor, Clădirea Telefoanelor din Parcul Caragiale, blocurile de locuinţe de la poalele Cetăţuii (str. Dragalina), Complexul Mercur din Gheorgheni, unele blocuri aferente străzii Unirii din acelaşi cartier, blocurile lamă din Grigorescu (pe malul Someşului), garsonierele P+10 din Mănăştur şi Gheorgheni, Spitalul de Oncologie de pe Republicii, Clădirea Facultăţii de Stomatologie de pe Clinicilor, Corpul Facultăţii de Medicină Veterinară din incinta Agronomiei, Blocul Republica... pentru că Fl. Piersic nu-mi vine să-i spun că mă pufneşte un râs nervos.

O paranteză aici, că nu mă pot abţine: (dacă mă gândesc mai bine, totuşi, interpretul personajului celui mai performant spărgător-împroşcător de seminţe din istoria cinematografiei româneşti – ceea ce, să recunoaştem, nu-i puţin lucru – este destul de nimerit ca brand cultural al „municipiului Cluj-Napoca”. Nu-i aşa? Că, de exemplu, de ce am exploata noi ca reclamă de turism cultural, faptul că Michael Curtiz, regizorul celei mai celebre pelicule din istoria cinematografiei mondiale, „Casablanca”, a activat înainte de primul război mondial, pentru scurt timp, la teatrul din Cluj? A!, şi Michael Curtiz mai are o calitate esenţială pentru a i se atribui numele unei dotări publice, în lumea civilizată condiţie de bun-simţ sine qua non: este decedat). Am închis paranteza acestei divagaţii, dar chestiunea ţine tot de metehnele postmoderne din oraşul nostru.

Perioada postmodernă permite mai puţine şi mai nesigure remarci: unele realizări mai mult căznite – blocurile din Cipariu / Brâncuşi, Clădirea Telefoanelor din Piaţa Carolina, altele căznite şi, într-o oarecare măsură, izbutite – accentele P+10 ale frontului sudic 21 Decembrie / Aurel Vlaicu, Blocul Baba Novac (lângă Bastionul Bethlen), Hotelul Victoria şi, probabil cea mai izbutită, plomba îngustă de pe frontul nordic 21 Decembrie (segmentul intramuros), toate, însă, sabotate de materiale de finisaj şi tehnici de execuţie perimate şi extrem de precare. Sugestivă este constatarea că dintre toate blocurile de locuinţe de pe coridorul Titulescu, de departe, singurul demn de menţionat este şi singurul modernist (de la sfârşitul anilor '60), Blocul Miniera P+10, situat la începutul străzii, pe partea stângă. De altfel, în perfect contrast cu strada care îl continuă coliniar (Unirii-Gheorgheni), bulevardul Titulescu înfăţişează, aproape în întregime, o arhitectură deplorabilă, detaşându-se negativ între celelalte mari artere noi ale Clujului – Aurel Vlaicu/21 Decembrie, Observator, Calea Mănăştur/Floreşti  - unde se mai poate întâlni, ici-colo, o arhitectură acceptabilă.
Dacă am fost prea indulgent, îmi cer scuze. Urmează reproşurile.

Reproşuri de-a valma

Şubredul eşafodaj al criteriilor calitative s-a surpat rapid, deja anterior începerii marilor cartiere Mănăştur, Mărăşti, Zorilor. Probabil că sună cinic, dar, din păcate, nici măcar nu s-au valorificat (inteligent şi) plenar posibilităţile oferite de amploarea şi directeţea operaţiunilor urbanistice comuniste - centralizate şi omogene, realizate în etape unice, pe amplasamente eliberate graţie exproprierilor facile, rapide şi extinse, prin dispunerea de mari capacităţi de execuţie şi de mână de lucru accesibilă şi calificată.  În prezent, asemenea operaţiuni radicale nu mai sunt posibile, oraşul nu mai poate fi redesenat – ceea ce-i şi bine, şi rău. Nu ne rămâne decât să sperăm că noul PUG va impune un principiu ordonator care să funcţioneze şi să excludă nevoia repetată de soluţii „pansament” - punctuale, precipitate şi de moment - la problemele unei realităţi urbanistice fluide şi, mai mereu, recalcitrante.

Un punct de vedere urbanistic. Revin la neajunsurile urbanismului clujean al epocii comuniste. Schema majoră a tramei stradale ar fi putut fi eliberată de servituţile suportului geomorfologic al oraşului. Nu s-a propus o magistrală alternativă la axa principală dezvoltată natural la baza profilului transversal al depresiunii Someşului şi care traversează oraşul (şi, bineînţeles, centrul istoric) pe direcţia est-vest. În Cluj, toate fluxurile de circulaţie se scurg pe sau spre trasa văii, care funcţionează ca o adevărată magistrală colectoare, cu toate celelalte străzi afluente. Era necesară, în opinia mea,  realizarea unei artere semiinelare largi care să lege Mănăşturul de Someşeni pe diferite paliere topometrice (pe colinele sudice ale oraşului) şi care să ocazioneze dezvoltarea unor „planşee urbane” racordate succesiv în zonele Câmpului, Sinuţa, Bună Ziua, Becaş, Alverna, Borhanci, Sopor. Aceste cvartale de proporţii reduse, plasate dincolo de centura verde a oraşului vechi şi îndepărtate de acesta, ar fi trebuit să-şi configureze proprii nuclee de dotări care să le asigure, în cooperare, autonomia, la fel ca şi cele două mari terminale: importanţa cumulată a centrelor de cartier Mănăştur şi Someşeni/Hoştat ar fi putut să echilibreze importanţa excesivă a dotărilor zonei istorice, ajutând la descongestionarea în plus a acesteia. Aşadar, magistrala alternativă ar fi funcţionat nu (doar) ca o ocolitoare rutieră, ci (şi) ca o succesiune de punţi urbane între zone rezidenţiale „enclavizate” şi cu legături proprii. Noua conexiune ar fi permis depresurizarea zonei istorice, scutită de tranzitări evitabile de circulaţie şi protejată de intervalul de spaţii verzi existent (lacurile din Gheorgheni, vegetaţia grădinilor din Andrei Mureşanu, Hajongardul, Grădina Botanică, Grădina Agronomiei, Parcul Babeş, Parcul Mare, Cetăţuia), extins şi completat. Aranjarea noilor ansambluri rezidenţiale pe o axă alternativă deviată pe partea sudică se impunea, desigur, a fi conjugată, într-o viziune de ansamblu, cu reabilitarea postindustrială a părţii de nord a oraşului şi augmentată cu prestabilirea resurselor de dezvoltare pe termen mediu şi lung ale întregului, sub forma rezervaţiilor de amplasamente. De fapt, aria de întindere actuală a oraşului, la care s-a ajuns mai mult spontan, şi noua sintaxă structurală, la care se va ajunge, cândva, extrem de greu,  trebuiau anticipate şi prefigurate printr-o schemă  reticulară laxă, cu spaţii libere plantate sau cel mult subconstruite (ca densitate şi gabarite) şi cu mari zone funcţionale, articulate în jurul unor nuclee autosuficiente, bine definite în şi deservite de reţeaua stradală; aşa s-ar fi evitat creşterea silnică de până în 1990 şi cea haotică de după, ambele strict conjuncturale momentului de evoluţie şi cu efecte dezastroase. Căci, în realitate, intravilanul actual are tendinţa să devină, nu un organism urban (rarefiat) compus din fragmente construite cu anturaj verde, ci un întins (şi dens) conglomerat de construcţii.

Arhitecţii au lucrat cu instrumentele de gândire ale unui tehnolog urban incapabil să înţeleagă complexitatea structurii oraşului şi să intuiască viitoare schimbări demografice, economice, culturale, de priorităţi, de percepţie a confortului fizic şi psihic al comunităţii, de indici de trafic carosabil, de tehnologii de infrastructură şi chiar, de ce nu?, social-politice. Regulile secvenţiale, înguste şi lipsite de viziune nu au reuşit să asigure minima predictibilitate a evoluţiei acestei structuri, astfel că după revoluţie, ele au fost suspendate - deschizându-se Cutia Pandorei -, lăsând loc improvizaţiei, hazardului şi abuzului. În decembrie '89, s-a spus că mai rău de ce-a fost nu se poate. Ba s-a putut, cu asupra de măsură.

Mărăşti în loc de Hoştat. În opinia mea un rol nefast în transformarea Clujului într-un conglomerat de construcţii care-i asediază şi parazitează vechiul organism urban l-a avut dezafectarea  Hoştatului şi a zonei străzii Pata şi dezvoltarea în locul lor, în anii '80, a cartierului Mărăşti şi a coridorului Titulescu; astfel s-a creat un pandant de greutate, pe axa est-vest, al cartierului Mănăştur şi o tentaculă  de densitate şi gabarit a cartierului Gheorgheni până în zona centrală, aspecte care au amplificat şi agravat pendulările şi traversările obligate prin aceasta. Hoştatul şi Someşeniul se cereau a fi reabilitate, inclusiv prin structurarea unui miez de suburbie şi păstrarea caracterului de zone rezidenţiale cu locuinţe unifamiliale cu grădini în benefic excedent, şi reconectate la o nouă tramă stradală generală, mai amplu şi mai variat organizată, în orice caz diferit de cea actuală – lineară, constrictoare şi inflexibilă. De altfel, consider că realizarea Mărăştiului este cea mai nefericită decizie urbanistică a Clujului secolului trecut, prin dizlocarea nejustificată a unei zone rezidenţiale relativ noi (Hoştat era un cartier de sfârşit de secol XIX şi primă jumătate a secolului XX) şi cu potenţial de emancipare calitativă, prin promovarea, în schimb, a unui urbanism închis schizoid şi discrepant – cu arhitectură de faţadă şi arhitectură de dos, cu mari asimetrii de organizare, de gabarit şi de calitate – şi prin disfuncţiile propagate la scara întregului oraş. Cartierul Mărăşti, ca şi cartierul Zorilor, de altfel, nu are măcar coeziune proprie, fiind rupt în două de o autostradă intraurbană cu prospect de bulevard moscovit.

Balast arhitectural.  Cu destule excepţii notabile, unele deja amintite, modernismul tributar realismului socialist a produs, preponderent, o arhitectură dezolantă: construcţii cu arhitectură bricolată superficial în ultimă instanţă, fără vreo miză compoziţională explicită - sărăcăcioase, fade, mohorâte -, sau chiar volume despuiate de orice limbaj arhitectural şi declasate la stadiu de adăpost primar, dacă ar fi să amintim doar asceticele blocuri de garsoniere confort IIII şi IV - cazuri extreme, dar nu izolate.  Dacă nu ar da acea senzaţie de mizerabilism acut, mai că am putea să le socotim mostre de pre-minimalism pauper. În privinţa partiurilor de apartamente în general, nu aş fi atât de critic, căci multe dintre ele au fost similare ca virtuţi şi defecte locuinţelor de masă şi sociale din lumea occidentală. Extrem de proaste au fost, în schimb, finisajele de orice natură, că interioare, că exterioare, şi acurateţea execuţiei. Trebuie spus, însă, că diferenţierea calităţii co-locuirii a făcut-o decisiv, şi o face şi în prezent, modul de raportare a co-locatarilor la spaţiul comun: acces, casa scării, auxiliare, teren aferent (plantaţii, parcări, trotuare etc.), dar şi percepţii vizuale şi auditive reciproce, comportament individual şi interrelaţii civilizate, interes civic imediat – adică chestiuni curente de întreţinere şi convieţuire.  Conduita în spaţiul comun al blocului este un decupaj al celei din spaţiul public mare al oraşului, o probă de aptitudini citadine.

După 1980, pe lângă exerciţiile de butaforii mai mult sau mai puţin traforate şi arcadizate (baremi reliefate pe faţadă), apar la numeroase blocuri de locuit travestiuri de suprafaţă, chipurile, tot postmoderniste: desene aleatorii pe paramentul faţadelor, un soi de „imprimeuri” din câmpuri de cărămidă aparentă roz-decolorat, chenare stângace de ferestre din acelaşi placaj, tratări speciale chinuite ale casei de scară. Sau, maxima libertate de expresie, „interpretarea” parapeţilor de balcoane, pe seama cărora arhitecţii îşi epuizau imaginaţia şi talentul, ridicându-i la rangul de decoraţii-gablonţ pe pieptul sărmanelor clădiri. A rezultat un kitsch soft, care a devenit şi hard atunci când locatarii – clujenii noştri de tip nou – au înfrumuseţat gospodăreşte imaginea blocului cu închideri de balcoane personalizate, pe principiul „unul nu-i ca celălalt”, iar, după revoluţie, cu amenajările la parter ale faimoaselor butice cu aer de „new mahala”. Aceste străduinţe de plastică arhitecturală, adevărate creaţii populare colective de „arhitectură naivă”, nu pot decât să stârnească mila oricărui privitor avizat.

Afectarea zonei centrale

Indiferenţa faţă de virtuţile de peisaj urban ale cadrului natural – culoarul Someşului, dealul Cetăţuii, pădurile de contur şi colinele de fundal – a fost întrecută numai de cea arătată constant faţă de valorile de patrimoniu arhitectural; grija pentru casele vechi a trecut arareori de stratul de zugrăveală încropit exclusiv pe faţadele de front stradal. Nu s-a pus în valoare nici într-un fel atmosfera de urbe cu trecut medieval, nicio curte, niciun pasaj urban, nicio stradă interioară, iar, restaurările experte şi de substanţă au fost cazuri cu totul excepţionale. (Dar, dacă renovarea clădirilor de patrimoniu se soldează cu imaginea sulemenită pe care o vedem astăzi la Căminul de pe Avram Iancu sau la Casa Învăţătorilor, atunci mai bine le lăsăm în pace). Nu s-a favorizat niciun traseu pietonal, iar automobilul s-a înstăpânit treptat nu doar pe străzi, ci şi pe trotuare.

Practicile vremii au promovat, explicabil, un urbanism de ruptură în raport cu perioadele care i-au premers, şi era normal să fie aşa; pe porţiunile de contact cu zone istorice compact-valoroase, relaţia propusă a fost agreabilă - Blocul Republica cu pletora de blocuri mai mici care-i închid incinta, Blocul Croco din Piaţa Păcii şi Blocul OJT de la capătul celălat al insulei, Casa de Modă de pe Bariţiu, Blocul Turn din Piaţa Mihai Viteazu, Căminul de Garnizoană - , mai puţin agreabilă - blocurile din Piaţa Cipariu, Turnul ICP - sau, chiar, dezagreabilă – Hala Mihai Viteazu.

Interferenţele noilor construcţii cu intramurosul, puţine câte au fost, au luat forma unor implanturi riscante, greu asimilate de mizanscena istorică, care au cauzat distorsiuni de tipologie de ocupare parcelară şi de scară (Magazinul Central), de siluetă (Turnul Facultăţii de Construcţii), de imagine (Blocul CEC). Magazinul Central, introdus ca un „elefant în menajeria de sticlă”, este cel mai violent exemplu, rămânând la fel de agresiv şi după reambalare, ba chiar am putea spune că acum tăietura volumului văduvit de detaliu,  pare mai grosieră şi, acesta, mai disproporţionat. „Turnul” de pe Emil Isac, cu o arhitectură interesantă, ar fi meritat un amplasament cu expunere stradală şi teren suficiente, însă, obligat, în afara intramurosului. Inadecvat prin tenta sa arhitecturală este blocul CEC de la colţul Cuza-Vodă / 21 Decembrie 1989, care deşi aparent îşi armonizează geometria prin mansarda istoricistă, etalează o imagine provincială, cu o plastică de faţadă gratuită, străină centrului Clujului. Dimpotrivă, la capătul celălalt al străzii Cuza-Vodă avem un  bun exemplu de bloc modernist de la începutul anilor '60, foarte bine acomodat contextului de amplasare şi cu apreciabilă ţinută urbană – clădirea P+5 şi coronament, cea cu agenţia de turism Eximtur şi birouri notariale la parter. Ca să nu mai vorbim de cele câteva zeci de exemple de implanturi moderniste interbelice din zona pericentrală, chiar şi centrală, excelent integrate atmosferei de Mitteleuropa, care sunt, desigur, anterioare perioadei la care facem, aici, referinţă şi care ar merita un studiu aplicat exhaustiv.

Un destin controversat îl are modul de receptare a clădirii Bibliotecii Academiei de pe strada Kogălniceanu. Contestată la vremea edificării (mijlocul anilor '70), de pe poziţii, poate, prea rigide şi intransigente, pentru nesinceritatea expresiei plastice - taxată drept cosmetică de faţadă -  şi nesensibilizarea ostentativă la contextul istoric, arhitectura sa este recuperată de moda contemporană a tegumentului decorativ, traforul anvelopant şi volumul frust ale construcţiei fiind revalorizate pozitiv, de astă dată, parcă, prea entuziast. Bănuiesc că abia după ce ne va trece şi frisonul de plăcere pe care-l produce astăzi ambalarea măiastră a unor trunchiuri geometrice neprelucrate, vom fi capabili de o evaluare, în sfârşit, obiectivă. 

„Sistematizarea”, victima procesului sumar al comunismului (poate singura)

Menajarea centrului istoric de intervenţii urbanistice construite majore - logică şi de apreciat -  nu a fost şi suficientă. Repet, dezvoltarea împrejurul său a noilor cartiere ca nişte apendice fără nuclee centrale proprii şi absenţa unei alternative viabile la axa est-vest i-au cauzat disfuncţii majore prin supraîncărcarea de trafic carosabil. Străzile, care articulau spaţiul urban, au devenit clivaje ale acestuia. Oraşul vechi (Clujul ante 1960) îşi maturizase în timp un sistem funcţional dezvoltat natural – desigur, perfectibil – a cărui consistenţă citadină se dilua gradual de la centru spre margini, de la miezul urban, prin fâşiile succesive periurbane şi preurbane, spre hinterlandul de contur. Acest sistem a fost copleşit şi dezagregat prin compresie de alăturarea şi juxtapunerea noilor cartiere. Reagregarea sistemică a noului întreg rezultat, cel puţin prin readaptarea tramei stradale majore integratoare, nu s-a mai făcut. Ce vreau să spun este că abordarea marilor operaţiuni urbanistice comuniste nu a fost nici sistematică, nici sistemică, chiar dacă după 1990 „sistematizarea” urbană  a fost socotită sursa tuturor relelor. Ne-am răcorit şi izbăvit cu toţii, punând termenul de sistematizare la indexul infamiei ideologice şi scoţând cu mânie revoluţionară noţiunea  din vocabularul, şi aşa sărac, al meseriei. În sintagma „schiţă de sistematizare”,  presupun că dacă e ceva de condamnat, aceea este ideea de „schiţă”, pentru că, cel puţin în cazul Clujului, sistematizarea propriu-zisă a rămas în acest stadiu neconcretizat cu adevărat, în pofida multiplicării vertiginoase a organismului urban şi a puzderiei de construcţii proliferate în numele ei.

O digresiune de la tema Clujului. Şi că tot veni vorba, eu consider că sistematizarea satelor – cea mai blamată iniţiativă urbanistică a anilor '80 – era necesară şi binevenită: restrângerea prin compactare a vetrei localităţilor rurale, organizarea unor spaţii centrale degajate şi facilitarea astfel a echipării cu infrastructura necesară (drumuri, reţele edilitare) erau demersuri civilizatorii. Reflexul nerealizării acestei politici urbane – că, de fapt, nu s-a pus în practică - îl vedem azi: satele româneşti au rămas pe mai departe, în marea lor majoritate, nişte aşezări anacronice – practic prerurale -, nicicum cristalizate, fără minime dotări şi utilităţi, fără trotuare, fără piaţete comunitare cât de cât. Colectivităţi îmbătrânite, cu membri lumpenizaţi, unele adevărate medii promiscue,  ele se mai revigorează, eventual, doar ca surse de amplasamente ieftine pentru casele de vacanţă ale orăşenilor, coloni de week-end cărora nu le pasă câtuşi de puţin de soarta aşezării. Aşa-zisa „dezvoltare urbanistică” se face în continuare, prin excluderea oricărui principiu de structurare, în dispersii libere sau excrescenţe  de-a lungul drumurilor naţionale sau judeţene care le traversează între două oraşe sau spre alte puncte de „real interes”. Drumuri pe care oamenii locului, ca pietoni,  şi autovehiculele ce tranzitează în trombă sunt parteneri de trafic. Oare de ce Prinţul Charles n-a făcut vreo pasiune pentru astfel de sate, ci doar pentru cele (foste) săseşti?... Satul românesc aşa-zis tradiţional şi mirific, idealizat şi aseptic, îl găsim doar la Bucureşti, Sibiu şi Cluj, în muzeele specializate existente, sau în reverii folclorice televizate.

Lucian POPA

Continuarea articolului aici Modern şi postmodern în spaţiul clujean (III)

Textul acesta va apărea într-un volum dedicat ultimei jumătăți de secol de arhitectură clujeană, coordonat de Eugeniu Pănescu.