Solul natal ca arhé-scriitură

 "Un edificiu, un templu grec de pildă, nu reproduce nimic. El se ridică pur şi simplu în mijlocul văii stâncoase. Templul închide în sine figura zeului, şi în această ascundere el o face să emane, prin sala deschisă a coloanelor, în spaţiul sacru. Datorită templului, zeul este prezent (anwest) în templu. Această prezenţă a zeului este, în sine însăşi, desfăşurarea şi delimitarea spaţiului ca fiind unul sacru. Templul şi spaţiul său nu se pierd însă în nedeterminat. Templul ca operă rostuieşte (fűgt) şi adună în jurul său unitatea acelor traiectorii şi raporturi în care naşterea şi moartea, restriştea şi belşugul, biruinţa şi înfrângerea, supravieţuirea şi dispariţia dobândesc configuraţia şi desfăşurarea unui destin de fiinţă umană. Atotstăpânitoarea cuprindere care e proprie acestor raporturi deschise constituie lumea poporului istoric. Abia pornind de la şi prin ea, acest popor se găseşte pe sine, ajungând la împlinirea destinului său.

Ridicându-se astfel, edificiul se sprijină pe solul stâncos. Această sprijinire a operei extrage din stâncă întunecimea suportului ei care, deşi e brut, nu e constrâns la nimic. Ridicându-se astfel, edificiul ţine piept vijeliei care se abate cu violenţă asupra-i, adeverind-o abia acum în toată forţa ei. Luciul şi irizarea pietrei, părând a nu fi decât un dar al soarelui, fac să apară, ele abia, în toată strălucirea, luminozitatea zilei, vastitatea cerului, bezna nopţii. Ridicarea semeaţă a templului face vizibil invizibilul văzduhului. Neclinitirea operei sfidează agitaţia mării şi face să apară, prin calmul ei, zbuciumul valurilor. Copacul şi iarba, vulturul şi taurul, şarpele şi greierele îşi dobândesc astfel chipul lor distinct şi apar acum drept ceea ce sînt. Încă de timpuriu, grecii au numit această ieşire în afară, precum şi această deschidere (Aufgehen) – considerate în sine şi în ansamblu – Φύσις. Physis pune în lumină totodată acel ceva pe care şi în care omul îşi întemeiază locuirea sa. Noi numim acel ceva – pământul (Erde). Ceea ce spune acest cuvânt nu trebuie confundat nici cu reprezentarea unei mase materiale aşezate în straturi şi nici cu reprezentarea, doar astronomică, a unei planete. Pământul este locul în care deschiderea readăposteşte ca atare tot ceea ce se deschide. În tot ceea ce se deschide, pământul apare în chip esenţial drept cel care adăposteşte.

Înălţându-se, templul deschide o lume şi, în acelaşi timp, el o repune pe pământ, care, în felul acesta, se revelează ca sol natal (als der heimatliche Grund)."

(Heidegger, 1995, 65-6)

 

Pasajul citat din « Originea operei de artă » ne este de folos în comentarea texteritoriilor – situri care au ceva de « spus » cu privire la propriul lor trecut, atunci când se iveşte problema re-construirii pe ele. Ipoteza de la care pornesc este că, la finele textului, cel puţin ca potenţial, putem întrezări chipul şi rolul texteritoriilor. Acest pasaji vorbeşte despre raportul deloc simplu dintre « o clădire » şi situl din care se revendică. Este momentul să amintim că, în interpretarea sa asupra lui Heidegger şi în Genius Loci, Christian Norberg-Schulz stabileşte o relaţie de tip cauză-efect între sit şi clădire, bazându-se pe acest comentariu din Heidegger despre templu. Dar relaţia nu pare să fie aşa de simplă. Pământul aici nu trebuie redus la « amplasament ». Pământul – şi ipostazierea lui drept relief al rocii nu este întâmplătoare – este teritoriul ascunderii , al « misteriosului » sprijin (aici înţeles deopotrivă ca sus-ţinere şi ca ajutor) sau, cum spun traducătorii români, a « întunecimii suportului » acordat de piatră templului  pentru ca acesta, la rândul lui, să reinvestească pământul cu « lumea » deschisă de templu, pe care acesta nu doar o menţine deschisă, ci o şi reinvesteşte în pământ, până în acea zi când i se va adăuga, ostenit şi măcinat de atâta luptă aletheică. În acest ciclu de ex-punere şi re-întoarcere, pământ şi clădire sunt încleştaţi într-o relaţie biunivocă. « Sol natal » devine pământul numai după ce se încheie ciclul sus-ţinere-templu-vădire a zeilor –reaşezarea acestei lumi deschise în pământ.

Desigur, nu este vorba depre o secvenţă în care elementele ei sunt înspaţiate temporal, ci totul se petrece, spune Heidegger, « în acelaşi timp », până la epuizarea templului, sau până când lucrarea templului încetează şi zeii s-au retras în indistincţia din care – fără violenţă – i-a scos templul. Termenul de « gr(o)und » pe care îl foloseşte autorul se referă deopotrivă la locaţie, la substanţa pământului şi la atributul de loc natal. Or, circuitul descris de Heidegger dă seama despre o « luptă cu îngerul » a pământului cu templul. Templul este agentul activ, dar « agentul care adăposteşte » nu este nici el neutru, ci rezistă acestei « drenări » de esenţă pe care, prin propria sa prezenţă acolo, construcţia o exercită asupra pietrei. Dar rezistenţa aceasta este un act deliberat, sau parte a naturii conservatoare, la propriu, a pământului ? Împotrivirea pare să se activeze numai în momentul declanşării « naşterii ». Analogia nu este tocmai întâmplătare, dincolo de sintagma de « pământ natal ». În definitiv, naşterile adeseori sunt procese marcate de împotrivire, de violenţă, de durere. Şi, atunci când corpul mamei nu cedează uşor, se intervine, prin cezariană, tăind adânc în ceea ce rezistă şi eliminând gordian tensiunea asociată acestei rezistenţe. Prin urmare, trecerea esenţei de la rocă la templu şi re-punerea ei înapoi în pământ, dar acum înnobilată de prezenţa zeului, sunt cei doi timpi ai ciclului nascent, în care ex-tragere şi rezistenţă mută, drenare şi irigare se întrepătrund şi se potenţează reciproc.

Heidegger vorbeşte despre « caracterul spontan » al menţinerii sus-ţinute exercitate de pământ, de « Grund », dar nu este, la rigoare, vorba aici despre o spontaneitate dezinteresată. În această încleştare, pământul tezaurizează înapoi în ascunderea sa ceea ce templul pune în deschis fără violenţă şi, devreme ce va deveni păstrător şi al relicvelui templului, pământul pare să aibă un rol mult mai interesant decât acela de « simplă » cauză a templului. El devine, în proces, şi un « efect » al ridicării împotriva furtunii, dar adăpostitoare de zei, a templului. Mai mult, el păstrează, prin natura sa de « agent adăpostitor », sub formă de zăcământ, ceea ce s-a deschis (sau urma arhivele acelei lumi). Edificiul administrează şi propria ridicare de la sol şi propria reinserare în el – în acelaşi timp.

Or, în momentul când Heidegger sugerează că solul natal îşi datorează « graviditatea » faptului că în el a fost reaşezată lumea deschisă de templu, întrevedem aici cel puţin posibilitatea apariţiei unei alte zidiri care să se aşeze nu doar pe piatră, ci pe conjuncţia dintre piatră şi rămăşiţele fostului templu. Istoria arhitecturii, bine citită, ne pune dinaintea ochilor minţii astfel de zidiri procesuale, în care siturile devin texteritorii, « nuduri coborând scara », straturi şi straturi de zidire. Mai cu seamă în cazul templelor acest lucru este adevărat, deoarece păstrarea pământului devine aproape o îndatorire când vine vorba despre aceste condensatoare de energie sacră care sunt siturile fostelor temple. Dar un asemenea sit nu este doar piatră şi cu siguranţă reinvestirea cu sacru, prin transfer simbolic cel puţin, este menţionată de pisanii. Dacă templul îşi ţine strâns pământul de sub sine  dinaintea furtunii, în durata lungă acelaşi lucru îl face şi pământul, păstrând memoria templului şi îngăduind deopotrivă arheologiei şi arhitecturii următoare să lucreze cu amintirea şi rămăşiţele fostului lăcaş sacru. În ce fel se negociază atunci extragerea celui ce deschide – templul, când pământul natal nu este doar mamă, ci şi doică a genealogiei devenirii pe acelaşi loc ?

Să reformulez : amplasamentul deja « informat » de trecute zidiri va trece acestă informaţie, se va « spovedi », să spunem, în măsura în care este cercetat pe măsură, în vederea unei viitoare zidiri. Texteritoriul este superior, din acest punct de vedere, tocmai pentru că a fost deja « cultivat », unui amplasament « autist » şi, deci, mut. El va sugera deja arhitectului conştient de potenţialul siturilor « culte » căile de urmat, astfel încât clădirea viitoare să fie o simbioză de nou şi vechi, o ipostază compozită în procesul de devenire a sitului. Arhitectul nu doar că nu trebuie să se ferească a lucra cu astfel de situri, dar ar trebui să caute în mod deliberat întâlnirea cu ele. În măsura în care relaţia dintre sit şi templu, sugerată de Heidegger, este una irigată de violenţă şi chiar « sălbăticie » primordială, lucrul cu texteritoriile ne vorbeşte despre un dialog cultural, intelectual, cu pământul păstrător. 

Augustin Ioan

 
Etichete: Augustin Ioan
 

3 comentarii:

stefan
27 Mar 2011 - 12:42 am

Vorbiti aici de relatia 'pamantului' cu memoria templului ce odata si-a deschis lumea sa pe acest loc. Vorbind de o arhitectura care reuseste sa investeasca spatiul atat de usor cu sacralitatea sa, ma face sa ma gandesc unde este limita intre ceea ce trebuie luat in seama si ceea ce nu trebuie.
O casa de sfarsit de secol 19 de la care se mai pastreaza doar un firav zid de caramida care isi are rolul de a mentine trotuarul sa nu se prabuseasca inspre sit ce sentimente ar trebui sa ne produca?
Ne vom pune problemele mai sus enumerate de dumneavoastra atunci cand vrem sa reconstruim pe acest 'pamant'?

Cristian Severin
29 Mar 2011 - 10:30 am

Eu cred ca dl Augustin Ioan se refera (metaforic) la urmele lasate de templu in memoria noastra.
Cred ca cele 2 texte (Heidegger si Augustin) trebuiesc citite in plan spiritual.
Cred ca pastram adanc in noi amintiri indelebile, nu insusite ci mnostenite, de multe ori inexplicabile deci, dar a caror ne-respectare se razbuna mai devreme sau mai tarziu, intr-un fel sau altul.
Asta are de-a face cu consecintele nefaste dpdv socio-cultural ale arhitecturii si urbanismului din ultimele decenii.

Cristian Severin
28 Mar 2011 - 04:55 pm

Astfel de excursuri (din cate stiu, Heidegger a fost singurul filozof care a dedicat studii arhitecturii) ar trebui sa provoace un curent de opinie "recuperator" si "transversal".
Nu mai putem ignora multa vreme "memoria culturala colectiva", pentru ca ignoranta se-ntoarce impotriva noastra prin consecinte (degradarea mediului construit).
Riscam ca "memoria vie" (termen preluat de la Fr. Choay) sa dispara cu totul; si atunci nu ne vor mai ramane decat textele si arheologia. Dar atunci va fi mult mai greu de recuperat ceva.
Mai bine salvam acum ce se mai poate salva: patrimoniul inca existent, mestesugul inca practicat pe ici - pe colo...