Dosar SUPERBIA: Abundența, lipsa și banda desenată
Despre ce anume discutăm atunci când subiectul este “suburbia” recentă românească? Pe de o parte, teoria ne spune că discutăm despre “lipsă” – o mulțime de aspecte ale lipsei: de legislație, de spațiu public, de gust, de cultură, de interes administrativ, de strategie, până la urmă de urbanitate, în general toate acele aspecte care conturează sfera de “nemulțumire” în care este înglobată discuția despre dezvoltarea imobiliară recentă a orașelor din România. Pe de altă parte, în practică, până mai ieri (ieri echivalând cu începutul crizei economice, acest neașteptat stimulent de reflecție), suburbia echivala cu abundența. Abundență de proiecte, de la cele individuale până la cele dezvoltate de “promotori”, proiecte pentru arhitecții consacrați și pentru cei tineri – în genere un teren de experiment fără prea mult discernământ. De altfel motorul apariției suburbiei a fost tocmai abundența, surplusul financiar al unei pături de mijloc aflată în curs de afirmare și avidă să-și exprime noul statut.
Diferența aceasta între ceea ce se teoretizează și ceea ce se practică în mediul profesional arhitectural la noi nu e o surpriză, însă poate că decalajul e mai mare decât ne așteptăm. Între cei doi poli, abundență și lipsă, plus și minus, se conturează un fel de locuire pe care aș dori să îl denumesc mai precis decât generalul “suburbie”; de aceea voi porni în căutarea unui nume adecvat. Experiența mea profesională se situează și ea în linia dihotomică descrisă anterior. Am avut și eu ocazia să proiectez locuințe în astfel de zone, în care raportarea la context devine o chestiune de rezistență și, inevitabil, energia folosită în negocierile de tot felul se întoarce exclusiv asupra obiectului de arhitectură, asupra “proprietății”, într-o criză de individualitate. Dar în diverse ocazii, m-am alăturat și eu celor care exprimau nemulțumirea mediului profesional cu privire la dezvoltarea haotică a orașelor prin suburbii.
Și tocmai pentru că am experimentat ambele posturi, am încercat să caut specificitatea locuirii între cei doi poli și să o surprind într-un nume, care să poată funcționa ca instrument în abordări teoretice ulterioare. Fără să îmi arog statutul de onomaturg, mă interesează să refac procesul denumirii, în care diferența specifică întâlnește instrumentele unui copy-writer și se transformă în emblemă.
Termenul “suburbie”, cu etimologia sa latină (sub –sub și urbs – oraș, un “suboraș” care surprindea realitatea locuirii celor mai puțin avuți în exteriorul colinelor romane) cuprinde acum multe nuanțe: de la tipurile foarte diverse de creștere a orașelor de-a lungul istoriei, la zonele de locuire privilegiată, în afara centrelor aglomerate ale orașelor și până bidonville-uri. Este așadar un termen prea cuprinzător. În schimb, există o pleiadă de cuvinte, în diverse limbi, care denumesc câte un tip particular de suburbie, circumscris în general unei arii culturale. Dintr-o scurtă privire prin diverse dicționare, apar ca evidente abundența și inventivitatea în construirea cuvintelor care denumesc suburbiile sărace, în timp ce pentru zonele de locuire la standarde mai ridicate, numele de suburbie este cel preferat (sau echivalentele ei, lipsite de conotații peiorative). De vreme ce statutul social diferit vine în genere cu pretenția diferențierii, zonele de locuințe de lux sunt mai curând colecții de obiecte unice și nu sunt considerate “în masă” (așa cum se întâmplă în cazul suburbiilor sărace). Ce se întâmplă însă în cazul unei inflații de “diferență” – nu devine ea cumva normă și se transformă în masă? Acesta pare a fi cazul suburbiei de la noi, fapt ce legitimează căutarea unui nume nou.
Să vedem însă câteva cazuri de termeni ce numesc locuirea de masă, chiar săracă. În ce fel denumirile le surprind specificitatea și care anume este aceasta? Am ales exemplele cele mai interesante în materie de compunere a numelui, fără a avea pretenția constituirii unei liste exhaustive.
Favela. Amplasarea în general a suburbiilor braziliene pe dealurile din preajma orașelor a făcut ca numele dealului Favela (cel pe care, în 1946, s-a dezvoltat prima suburbie săracă a orașului Rio de Janeiro) să devină substantiv comun și să denumească acest tip de “așezare”, în care creșterea virală, împreună cu înclinarea străzilor fac deplasarea cu automobilul imposibiă.
Baraccopoli. Denumirea italienească surprinde imensa diferență între existența comunității, sugerată prin raportarea la prestigiosul grecesc polis și locuirea formală a acestora, în barăci.
Shanty town (termen atestat de la finalul secolului XIX), slum sau squatter settlement. Termenii englezești care denumesc suburbia săracă au un grad mare de generalitate, compensată însă de denumiri locale - de exemplu tent city, trailer park, colonias pentru așezările mexicanilor de la granița cu Statele Unite, sau chiar hooverville (aici numele este foarte explicit, trimițând la regimul politic al lui Herbert Hoover, care în opinia locuitorilor a adâncit sărăcia celor care au ajuns să locuiască în așezări spontane în vremea Marii Depresiuni).
Bidonville. Pierre Merlin și Françoise Choay situează apariția cuvântului undeva înainte celui de al doilea război mondial pentru a denumi locuințele improvizate ale țăranilor marocani din preajma Casablancăi [1]. Multe din materialele de construcție pentru barăcile suprapopulate erau resturi recuperate, între acestea bidoane de metal pentru petrol – de unde acest nume aparte.
Banlieue. În spațiul francez denumirea generică a suburbiei, banlieue [2], poartă, după cum surprinde același dicționar, marca unei definiții administrative – în latina medievală banleuca denumea zona de influență (leuca, lieu – fr. – loc) a unui ordin de restricționare (ban – interdicție). După cum remarcă și autorii articolului, realitatea suburbiei este mult prea complexă pentru a fi surprinsă de un termen care se rezumă la aspecte teritorial-administrative. Din acest motiv banlieue este un cuvânt căruia i s-au adăugat sensuri diverse de-a lungul istoriei suburbiei, ajungând să fie acum cel mai general termen. Două trăsături subîntind suburbiile în general – dependența de oraș și dezvoltarea lor în direcția creșterii complexității funcțiunilor și spre rezolvarea multiplelor aspecte ale locuirii de-a lungul unei perioade mai lungi de timp (“ocupare sistematică, aproape continuă, a spațiului”). Observațiile lui Merlin și Choay conturează imaginea unei zone de locuire care, în preajma apariției sale, este inevitabil “neterminată” – nu este complet dezvoltată funcțional, administrativ, în ceea ce privește echiparea și în plus este populată de oameni care în genere au locurile de muncă în oraș, deci sunt supuși unei migrații alternante.
Această imagine, care nu este încă pe deplin una urbană, se poate eventual suprapune peste realitatea românească despre care discutăm. Este așadar suburbia românească recentă în curs de constituire? Putem pune lipsa spațiului urban, de exemplu, pe seama lipsei unor straturi de complexitate care inevitabil vor apărea? Dat fiind că dinamica suburbiei este una de creștere urbană, care implică timpi lungi, se poate întâmpla ca spațiul public să nu își mai găsească “locul” fizic în suburbie. În cazul orașelor românești, mai este o observație de făcut: logica tradițională de creștere a orașului a fost întreruptă brutal de practica urbanistică a perioadei socialiste [3] și, între timp, nimic nu a solicitat revalorizarea ei. Pierzând practica asamblării orașului după anumite valori (spațiul public fiind una dintre acestea), ea nu a mai fost reclamată de locuitori. Am “crescut” o generație de oameni mulțumiți să locuiască în atare condiții, ei nu vor cere un spațiu radical diferit atunci când posibilitățile materiale le vor permite să își cumpere altă casă.
Cu titlul de speculație privitoare la profilul psihologic al locuitorului suburbiei actuale, putem discuta despre un fel de împotrivire subconștientă a acestuia la logica de compunere a orașului propusă în planificarea socialistă, însă nu o reîntoarcere la logica de compunere a orasului tradițional – să nu uităm că ne aflăm într-un moment definit de preeminența vitezei, a automobilului și a distanțelor sensibile. Întoarcerea împotriva oricărei reglementări merge atât de departe încât (ducând mai departe o idee enunțată de Augustin Ioan) [4] se renunță la racordarea la orice rețea (inclusiv la unele esențiale, cum sunt canalizarea sau gazul), de teama interacțiunii cu rețelele de putere. Suburbiile actuale reprezință o perforare în rețeaua mai mare, teritorială – și implicit statală – sunt goluri mari, care reclamă un tip de independență, chiar dacă numai formală [5].
În urma acestui parcurs prin termeni aparținând unor limbi diferite, poate apărea întrebarea de ce nu este satisfăcător termenul de “mahala”? Dată fiind importanța documentată deja detaliat a dezvoltării orașului București pe o rețea de mahalale și parohii [6], rolul mahalalei nu poate fi neglijat, însă el a devenit intim legat de un moment istoric al dezvoltării orașului. Un anumit context social împreună cu un tip de dezvoltare a orașului circumscriu mahalaua, iar aceste condiții nu se reîntâlnesc acum. În plus, termenul de mahala nu denumește neapărat dezvoltarea urbană de la periferia orașului, ea putându-se întâlni și în zone centrale. Poate singurul punct de confluență îl constituie un anumit tip de parvenitism social al locuitorilor – mahalagii de altădată, cu lipsa lor de rafinament dar și cu pretenția de a aparține unei clase sociale mai înalte, nu sunt radical diferiți de noii avuți ai momentului, cu nevoia lor de a-și arăta statutul prin mașini scumpe și locuințe nemăsurate.
De aceea nici nu este surprinzător că nu s-a dezvoltat încă o nevoie a spațiului public în suburbie; atâta timp cât locurile “de paradă” există în oraș sub forma unor nuclee de divertisment și comerciale, care adesea se suprapun peste Mall-urile apărute în fiecare oraș, ele sunt suficiente. Prin aceasta ajungem la o altă trăsătură a suburbiei recente de la noi, anume raportarea la un alt model de dezvoltare a orașului, anume cel american. Dacă Bucureștiul, de exemplu, a trecut prin fazele sale balcanică sau franceză, iar orașele din Transilvania prin cea central europeană, acum modelul adoptat “cu poftă” și nediferențiat, în buna tradiție a globalizării, este cel de suburbanizare american. Nu întâmplător “nostalgia” pentru America (a se citi SUA) și pentru valorile pe care ea o reprezintă îi face pe unii dintre clienții noștri (și nu puțini) să ne ceară să proiectăm locuințe de inspirație americană. Dar aceasta influență vine și cu impactul inevitabil asupra spațiului public, prin organizarea suburbiei în relație de interdependență cu mall-ul. Mall-ul suplinește orice nevoie de spațiu public autentic, chiar dacă îl înlocuiește pe acesta cu o butaforie, așadar nu va veni curând momentul în care generația crescută la mall va avea nevoie de Piață sau de Stradă. După cum observa Dana Vais [7], apariția mall-urilor la noi a condensat în câțiva ani, o istorie de cel puțin cincizeci de ani petrecută în Statele Unite, a suprapus etape și, evident, nu a asimilat momentele critice. Astfel avem acum, nediferențiat, mall-uri de periferie și mall-uri centrale al căror spațiu public absoarbe, și depărtează locuitorii de oraș. Evident, asistăm și la procesul atât de criticat al mall-ificării orașului însuși – ajunge să ne uităm la situația recentă a zonei Lipscani care, pentru a “se salva”, a devenit o mare “food-court” (ca să nu îi spunem cârciumă generalizată) sau a zonei pietonale din centrul Brașovului.
Această parte a expunerii mele e menită să justifice alegerea particulei finale “ville” pentru completarea termenului pe care îl propun: cu limba engleză ca alegere devenită firească atâta vreme cât mai toate “dezvoltările imobiliare au nume englezești (ar fi interesant de văzut dacă ele își vor păstra acest nume în utilizarea lor de cartiere sau vor căpăta unele autohtone), iar influența americană este adoptată fără ezitare, construim o realitate “cartoonish”, ce își merită un nume asemănător cu cele din benzile desenate.
Și fiindcă am pornit dinspre extremele teoritică pe de o parte, care discută lipsa și profesională, centrată pe abundență, pe de alta, și pentru că am văzut că realitatea este o imitație în tușe groase a civilizației americane globalizate, putem face în sfârșit cunoștință: Plusminusville.
[1] Vezi articolul Bidonville în Dictionnaire de L’urbanisme et de L’aménagement (Pierre Merlin et Françoise Choay, Presses Universitaires de France, troisième édition revue et augmentée, 2000, pp. 118-120.
[2] Vezi articolul Banlieue în Dictionnaire de L’urbanisme et de L’aménagement (Pierre Merlin et Françoise Choay, Presses Universitaires de France, troisième édition revue et augmentée, 2000, pp. 99-107.
[3] Urbanismul perioadei socialiste nu este estențial diferit de ceea ce s-a practicat în lume la acea vreme, diferența o constituie unidirecționalitatea aplicării unui model în detrimentul experimentului. Astfel în timp ce în Occident a existat un moment de critică a urbanismului funcționalist, la noi aplicarea sa a continuat încă cel puțin două decade.
[4] Augustin Ioan, Sacred, Safe and Busy. Orașele mari în extincție pp. 8-15 în ACUM2
[5] Pe de altă parte și în alt context, ar fi poate interesant de comentat lejeritatea cu care aceiași locuitori se raliază noilor rețele virtuale de socializare; probabil noutatea lor le face mai puțin susceptibile.
[6] Vezi Adrian Majuru “Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență.” ed. Compania, București, 2003.
[7] Dana Vais, Cultura mallului în Korunk nr. 12/2009. Lumea mall-ului, consultat pe www.korunk.org la 25.07.2010.
Miruna STROE - mirunapaula@yahoo.com
Textul este parte a catalogului expoziţiei "Superbia Suburbia" găzduită în Noua Galerie a I.R.C.C.U. în cadrul celei de-a 12-a Expoziţii Internaţionale de Arhitectură, Veneţia 2010, „People Meet in Architecture”. Mai citiți din Dosarul SUPERBIA: Vera Marin și Andreea Matache - Locuind dincolo de oraș. Amploarea unui fenomen urban și Cosmin Caciuc - Pseudo-modernitate vs. modernitate slăbită
