Biserică în Cartierul Nou


08.05.2012
Tipul proiectului: proiect în curs de execuție
Autor: DS Birou de Arhitectură
Localitate: Alba Iulia
Echipa de proiectare: Dorin ŞTEFAN, Bogdan CHIPARA, Ciprian MANDA,
Proiectant structură: Ioan ZAGAICAN
Alți colaboratori: program și proiect iconografic: Sorin DUMITRESCU
Anul proiectării: 2009

CHIVOTUL MEDIATIC DE LA ALBA-IULIA
analiză de caz / studiu iconologic /prezentare iconografică

În pofida faptului de a fi distincte şi separat elaborate  în timp şi spaţiu, două proiecte unicat - unul arhitectonic/arhitect Dorin Ştefan, celălalt iconografic / pictor Sorin Dumitrescu, ambele destinate bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba-Iulia - s-au dovedit coexistând perfect sub forma unui întreg; un întreg comun amândorura şi egal cu fiecare. Chivotul mediatic  este numele acestui întreg paradoxal şi al relaţiei sale ipostatice cu cele două proiecte, arhitectonic şi iconografic. Facerea lui şi a fiecărui proiect în parte au rezultat din lucrarea conjugată a două proceduri divine: a osebirii care ţine la un loc (osebirea) şi a naşterii din apă şi din Duh (naşterii de a doua).  Aceasta din urmă este perfect înrudită creativ cu osebirea, fiind o versiune desprinsă din ea, mai puţin generală, a cărei utilitate este direcţionată ecliziologic, mai exact, restrânsă asupra facerii omului bisericesc. Înşişi termenii „din apă şi din Duh” sugerează ca fiind rezultată din împărţirea unui întreg, în două ipostaze.

Pentru a-şi pune pecetea procedurală,  osebirea pare să se fi concentrat mai cu seamă asupra ipostazaei  arhitectonice, în vreme ce naşterea de a doua, în mod special asupra celei iconografice. Însă aşa cum nici participarea lor la creerea chivotului mediatic nu este unilaterală, tot aşa nici contribuţia la redactarea fiecărui proiect nu este exhaustivă. Separate sau laolaltă, lucrarea lor devine de la sine relaţională, bazată fiind pe împletirea ingenioasă a dumnezeieştilor puteri care le sunt specifice. De aceea trebuie subliniat  încă o dată şi încă o dată caracterul nelumesc al celor două proceduri ; nefiind produse de om, acesta le-a preluat de la sfinţii, teologii şi hermeneuţii care le-au semnalat, le-au identificat lucrarea şi au definit-o procedural. Ţinând cont de rolul decisiv pe care îl au cele două proceduri în iconomia acestor faceri, se impune ca absolut prioritară prezentarea cât mai explicită şi cât mai limpede a specificităţii lucrării lor divine, în ce constau şi care le sunt iconografiile-reper.

  

  
propunere pentru concursul de proiecte pentru Catedrala Mântuirii Neamului (1999-2002)
Dorin ȘTEFAN, Ciprian MANDA, Anda ȘTEFAN, Ariadna ZECK, Tudor ADAM, Radu NEGULESCU


Osebirea care ţine la un loc, şi facerea proiectului arhitectonic.

Osebirea este o dumnezeiască formă procedurală utilizată de Logos la Facerea Lumii iar apoi dăruită nouă, Bisericii Sale. Îi sunt dedicate toate paremiile vecerniei Botezului Domnului şi este pomenită de unul din troparele Marelui Praznic. Un alt nume posibil, mai tehnic, ar fi cel de creativitate prin înjumătăţire, constând în împărţirea în trei, într-un întreg în două ipostaze, a oricărei faceri la care participă şi pe care de la sine îşi pune creativ pecetea. Dat fiind faptul că  nu e cantitativ, de ordinul mărimii, ci ipostatic, duhovniceasc, acest mod de împărţire a unui întreg în două ipostaze trebuie înţeles mai curând ca desprindere ipostatică, cele două înjumătăţiri  ipostatice, nefiind jumătăţi la propriu, ci rămânând cât întregul, egale lui şi una cu el. Modelul este Treimic: Trei sunt, Una sunt.  Oglinda acestei unităţi este Însuşi, Dumnezeiescul Sfat al Persoanelor Sfintei Treimi, răsfirat - aşa cum îl arată însuşi proiectul iconografic - pe toată întinderea tavanului longitudinal, ca o glorioasă acoladă a discretei  omniprezenţe a modulului treimic care guvernează din înalt întreaga structură a veşmântului iconografic. La originea unităţii Treimii este iubirea. Preaplinul acesteia este izvorul supraabundent al creaţiei, deoarece iubirea/unitatea premerge creativitatea, fiind cauză şi nu scop al acesteia. Asupra Întreitei Dumnezeiri şi a puterii creatoare a peceţii ei stă mărturie întipărirea asupra facerii făpturilor fiecărei Zile a Creaţiei.

Explicată prin termenii limbajului  iconic, s-ar putea ca lucrarea divinei proceduri şă fie  mai uşor percepută : potrivit Facerii, (cap.1) lumea a fost creată prin serii succesive de osebiri  începătoare, care au dublu scop : pe de o parte, Creaţia şi extensia ei şi, pe de altă parte, menţinerea unităţii întregului Creaţiei şi ţinerea lui laolaltă  cu făpturile create. La Facerea Lumii, Logosul a creat lumina ca întreg. Ca lumina să rămână bună, întregul ei a fost osebit, înjumătăţit, adică au fost desprinse din el două ipostaze, a luminii si a întunericului,  numite zi şi noapte. Ziua şi noaptea/lumina şi întunericul sunt înjumătăţirile întregului luminii şi creaţii desprinse din acesta. La fel, ipostazele serii şi ale dimineţii sunt înjumătăţirile întregului fiecăreia din cele 6 Zile ale Creaţiei ; şi iarăşi ,, Nu este bine ca omul să fie singur’’ (F. 2,18) este o constatare divină, convertită creator în desprinderea femeii din coasta bărbatului, făcută şi ea pentru a împărţi şi stabiliza, prin cuplu, întregul omului adamic etc.

Care este motivul preluării acestei proceduri, de către iconografia eclezială ? Este extrema ei utilitate practică şi mistică, care nu doar transformă orice facere sau lucrare într-o amplă canava treimică,  ca un cofraj iconic peste tot divizibil cu trei, ci o şi întăreşte duhovniceşte, prin dumnezeiasca putere formativă care emană din fiecare Arătare a  Sfintei Treimi, a lucrării Tatălui prin Fiul, în Duhul Sfânt.

În perspectiva acestei proceduri tutelare, de ce şi prin ce este unicat proiectul arhitectonic al bisericii ? Este unicat, în primul rând, prin împrejurarea care l-a făcut posibil : autorului nu i s-a părut tardiv s-o ia de la capăt şi astfel să-şi îndrepte atenţia asupra originilor arhitecturii bisericeşti, asupra modului în care a apărut illo tempore  Casa Bisericii/navis ecclesia. Să amintim,  că ecclesia însemnase iniţial adunare bisericească şi abia mai apoi loc al adunării credincioşilor.

Este încă odată unicat, fiindcă acestui excurs originar i se datorează ideea surprinzătoare de a articula, în mod deliberat şi într-o nouă ipostază arhitectonică, nevăzuta ipostază a Corabiei Bisericii nefăcută de mână, cu ipostaza văzută a  bisericii-navă făcută de mână. Într-o primă fază, această articulare  a determinat trupul mistic şi nevăzut al  Corabiei să-şi facă văzută pecetea pe forma trupului bisericii-navă de la Alba-Iulia. În ce fel a putut fi posibilă această amprentare arhitecturală? Performanţa se datorează arhitectului şi hotărârii sale de a nu se erija în autor, ci mai degrabă în agent al puterii de întipărire a unui arhetip nefăcut de mână. Graţie acestei intuiţii, a reuşit să proiecteze omologul  iconic al binecunoscutei sintagme a ,, ulciorului aflat sub şip’’, aparţinînd omileticii Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru marele Părinte antiohian, asceza inimii credincioase presupune efortul de a se menţine şi de a rămâne continuu branşat la harul Duhului Sfânt, continuu sub şipul de har, fără să lase harul să se prelingă pe lângă ea. Acum, ulciorul Chrisostomului a fost înlocuit sub şip printr-un masiv cargou de zid, având forma unui uriaş paralelipiped. Zidurile laterale şi zidul prorei paralelipipedului au fost curbate înspre mijloc sub forma unor enorme pâlnii de zid, ale căror guri uşor evazate sunt îndreptate la cer. În jos, pe verticala abruptă a peretelui, căderea fiecărei pâlnii este vizibilă până în zona mediană, după care treptat se pierde în zid, pentru ca pe ultimii metri să se lase complet absorbită în ,,cala navei’’. In fine, contemplate din exterior, cele trei părţi bombate ale pâlniilor amintesc cele trei abside tradiţionale. Cozorocul acoperitoarei este puternic împins inafară, şi trimite la prognaţia acoperişului  voroneţian. Pluteşte la mică distanţă deasupra şi de jur împrejurul zidurilor, ca streaşina suspendată a unei fante în zid menită să uşureze pătrunderea harului.

Intrarea navei este plasată pe zidul de apus, la baza pîlniei pupei . Este singurul zid curbat înspre înăuntru, ca la corăbii, pentru a transmite noului venit, încă de la intrare, presimţirea înaintării navei.

Cum simte privitorul uriaşa Corabie de zid ? De afară, doar ca neverosimil paralelipiped, care expune în plină lumină albul orbitor al unor întinderi vacante şi nesfârşite de zid, nîntrerupte de niciun detaliu. Poate fi şi nava unei atipice bazilici bizantine, dar şi volumul păstrător al unui chivot, cât un siloz…

Dinăuntru, închis între cele patru ziduri netede şi înalte de 12 m, resimte mai intens, aproape fizic, tangajul unduirii suprafeţelor. Dar şi afară şi în interior, văzul se prelinge pe întinderea lor austeră şi fără deschideri, ca pe zidurile unui bunker făcut să stocheze harul. Cu toate că forma lui săracă, aproape aspră, şochează tradiţionalismul arhitecturilor bisericeşti, are aspectul ortodox al unui chivot validat canonic. Ca zidire, în mod deliberat proiectată ca formă deschisă, aptă să se plieze iconografic pe oricare versiune de veşmânt iconografic propusă de autor, îi convin în aceiaş măsură  toate sinonimele arhitectonice ale unui paralelipiped de zid : biserică/navă/corabie/hală/bunker, uriaşe toate. Pentru Alba-Iulia, autorul s-a oprit asupra ipostazei peste tot tencuită, peste tot obturată, nîmpărţită, nelimitată stilistic şi lipsită de obişnuitele ornamente bisericeşti, a chivotului de zid. Această opţiune este probată de înrudirea morfologică, déjà afirmată, cu chivotul de la Voroneţ. Către forma şi textura acestuia înclină finalizarea paralelipipedului bisericesc al edificiului.

Ca întreg, arhitectura chivotului are două ipostaze : una morfologică, arhetipală, de receptacol, cealalaltă mistică, de obiect doxologic, păstrător al Sfintelor Taine. În interiorul chivotului, spaţialitatea continuă şi necompartimentată a receptacolului reproduce literal şi neîngrădită mişcare perihoretică a naosului şi altarului şi o dată cu ea, străvechea şi inefabila tradiţie bizantină a afirmării întregului diferenţiat, aşa cum îl defineşte mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul:
„ …le arată pe amândouă (spaţiile) identice între ele  şi evidenţiind faptul că fiecare este în mod alternativ pentru celălalt, ceea ce fiecare este pentru el însuşi : naosul drept un sanctuar (altar) în potenţă, sfinţit prin raportarea la iniţierea în taină (mistagogia) şi, iarăşi, sanctuarul drept un naos în act  întrucât îl are pe acesta (naosul) drept început al aceleiaşi iniţieri în taină (mistagogii) şi prin amândouă (biserica) rămâne una şi aceiaşi’’.

Individualizarea arhitecturilor eclesiale şi ruptura naosului de altar sunt consecinţe directe ale religiozificării credinţei. Dovada peceţii creative a osebirii, asupra modului iniţial,  îmbisericit, de a crede este neîntrerupta identitate de întreg teologic şi spaţial, pe care iconostasul, osebindu-l  în naos şi altar, n-a făcut decât să-l menţină vreme îndelungată stabil şi laolaltă cu acestea. Privitorul îşi poate extinde contemplarea acestei paradoxale unităţi prin diferenţă  asupra întregii arhitecturi interioare şi exterioare, având astfel ocazia de a întrezării treptat semnificaţiile şi palpitul creativ al divinei proceduri iconice, ascunse în minimalismul aparent şi amăgitoarea  netitate spaţială a edificiului. Acest continuu spaţial descinde de fapt din spaţiul neîmpărţit al notariatelor latine, întrerupt doar de o balustradă cu coloane joase (lat.cancella), care despărţea publicul de notari. Simplitatea urgentă a paralelipipedului - chivot de la Alba-Iulia trimite la urgenţa arhitectonică şi la albul intact şi nepictat al zidului cu o minusculă fantă pe mijloc, proprii chivotelor stefaniene.

Le deosebeşte doar timpul şi talia. La vremuri urgente, edificii urgente…

  
studii strane
 

Naşterea din apă şi din Duh şi programul proiectului iconografic.

Ce anume l-a determinat pe autorul programului iconografic să facă imediat priză cu ,,avangardismul’’ chivotului deja ridicat ? Evident, expresia disponibilă şi frumuseţea frustă ale unei zidiri încă neînveşmântată iconografic. Ochiul profesionistului este cucerit de diagonala rapidă a liniilor de fugă care panoramează din orce punct întregul auster al zidurilor şi de canonul necastrator  şi extrem de permisiv. O neterminare incitantă care promite fior şi creativitate.
Ceea ce distinge net programul iconologic şi iconografic destinat chivotului de la Alba-Iulia, de toate ansamblurile actuale de pictură bisericească, este, ca şi în cazul unicatului arhitectonic, specia paradoxală a proiectului . Contactul direct cu îmbisericirea unei arhitecturii, în mod evident fără vocaţie religioasă, l-a încurajat pe autor să pluseze şi să propună ca temă iconografică generală Facerea Bisericii, exprimată prioritar prin icoanele relaţiei care leagă două proceduri ecleziologice (în exerciţiu !) : osebirea care ţine la un loc şi naşterea omului bisericesc din apă şi din Duh. De la un capăt la altul chivotul mediatic va trebui contemplat ca vastă icoană a plinirii arhetipului Bisericii în lume, prin cele trei trepte rânduite de Pronie : a prefigurărilor veterotestamentare, a plinirii efective, a sorocului făgăduit şi a instituţionalizării ei în lume - toate rod al derulării relaţiilor ecleziologice care leagă procedural Facerea Lumii cu Facerea Bisericii.

Facerea Bisericii precede Facerii Lumii : ca ,,Miel ucis mai înainte de întemeierea lumii’’, Logosul a voit dintru început şi mai înainte de a face lumea, ca Biserica să aibe natură euharistică. Arca lui  Noe precede sinaxa bisericească şi ipostaza omului îmbisericit. Este cea mai puternică şi mai emblematică prefigurare veterotestamentară a sinaxei credincioşilor bisericeşti. Confecţionată de Noe, ideea Arcei aparţine totuşi Aceluiaşi Logos.

Arca de lemn fusese cerută  de Domnul, pentru a salva de Potop făpturile însufleţite ale primei Sale Faceri. Stocate şi închise în Arcă, ca într-un enorm şi sigur pântec matern, eşantioanele însufleţite ale Lumii ameninţată să piară, au scăpat de a mai fi înghiţite de apele redemptorii. Iconografia dedicată Arcei o descrie invariabil închisă ermetic, ca un container inexpunabil, asemănător chivotului  bisericesc de la Alba-Iulia.
Observată de departe, nava arhitectonică pare să plutească printre case, solitară ca o Arcă a lui Noe  aruncată în oceanul acestei lumi. Este un chivot – receptacol plutitor, încărcat cu un întreg patrimoniu de metope teologice, plin-ochi, întocmai străvechii Arce păstrătoare, răspândind în veacul de acum şi ducând cu sine  înspre eshaton ,,reţeta”  divină a Tainei naşterii Bisericii, aşa cum a fost destăinuită şi recomandată fariseului Nicodim, de Fiul lui Dumnezeu: ,, Adevărat, adevărat zic ţie : De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu’’ (Ioan 3,5) O conotaţie  perfect înrudită cu receptacolul ermetic închis  al Arcei o reprezintă  prefigurarea mariologică a etanşeităţii frumuseţii virginale şi a fecioriei materne, comună şi Sulamitei şi Maicii Domnului : ,,eşti grădină încuiată, fântână acoperită şi izvor pecetluit”.

(Cântarea cântărilor 4,12 ) Acelaşi pântec ferecat etanş al Arcei prefigurează veterotestamentar pântecul Corabiei Bisericii,  al Bisericii Mamă şi cel al Maicii Domnului, toate chivernisite de la Duhul Sfânt. La sosirea timpului din urmă, Maica Domnului/Corabia Bisericii  va servi ca Arcă/Chivot  mediatic,  în care va fi strânsă toată sinaxa creştină universală, smulsă din mrejele lumii care se stinge, şi reorientată teologic înspre Împărăţie.

Abundenţa acestor relaţii semantice poate da o idee asupra modului cum se împletesc şi se cheamă semnificaţiile arhetipurilor  iconografice, cu simbolurile constructive, arhitectonice şi cu întreaga imagerie a prefigurărilor veterotestamentare.

Cum trebuie aşezat veşmântul iconografic pe zidurile vaste, uniforme şi neîmpărţite ale cutiei chivotului ? Împărţindu-le. Acum chivotul arată pe dinăuntru ca o cutie neîntrerupt goală pe toată lungimea. Însă dacă  o împarţi în trei şi te uiţi la nava de acum, ca la nava centrală a unei bazilici cu trei nave, ai schimbat brusc identitatea iconografică a cutiei şi, implicit, ai cazat pe fiecare perete lateral câte trei registre iconografice ale celor două nave absente ; ca şi cum ar fi scoase de pe suprafeţele navelor, ar fi fost strânse şi apoi rânduite unele sub altele. Chivotul va fi perceput paradoxal : arhitectonic, ca un chivot cu o singură navă, iconografic, ca un chivot cu trei nave. În consecinţă, fiecare zid lateral va fi străbătut pe toată lungimea de trei benzi transversale, corespondente triplei iconografii a bazilicii cu trei nave.

Devenit acum din pântec al Arcei veterotestamentare, pântec matern al Bisericii/Mamă,  chivotul mediatic  trebuie să stocheze pe ziduri întreaga reţea de metope apărută în urma nenumăratelor permutări, asocieri şi sinapse, consecutive proliferării seriilor de osebiri şi de înjumătăţiri succesive aplicate materialului iconografic.

Să începem cu centrul energetic al sinaxei bisericeşti : în dreptul naosului, spaţiul unduit al fiecărei pâlnii de zid, de pe cei doi pereţi laterali, cuprinde fiecare câte o înjumătăţire a naşterii din apă şi din Duh . În pâlnia stângă este plasată ipostaza megaicoanei Botezului  iar vis a vis, în pâlnia dreaptă, a  megaicoanei Cinzecimii .

În iconomia ansamblului, megaicoanele celor două înjumătăţiri învecinate parietal sunt praporii  întregii iconografi a chivotului,  care semnalizează  înalt Facerea Bisericii . Releul  BOTEZ – SINAXĂ – CINZECIME  reprezintă dispozitivul pnevmatic  al întregii sinaxe,  prin care divina procedură plămădeşte omul bisericesc. Liturgic,  releul pune pe toate direcţiile zidurilor pecetea modulului întreit, formând peste tot o reţea nesfârşită de metope treimice satelite. Înjumătăţirea  continuă să se propage asupra întregului  mistic al Botezului . Este înjumătăţit  în ipostazele filiaţiei şi expierii părinteşti iar întregul Cinzecimii,  înjumătăţit potrivit Penticostarului, în ipostazele Marelui Praznic al Învierii şi al Praznicului Cortului. Pe verticala pâlniilor,  tronsonul Botezului  traversează perpendicular, de sus până jos, cele trei benzi orizontale.  Botezul  este mărginit  deasupra de înjumătăţirea întregului luminii primordiale, în ipostazele pereche lumină/zii şi întuneric/noapte, iar dedesupt de mormântul roz al Învierii, din care izvorăşte apa duhovnicească care nu însetează. Pe verticala vecină, tronsonul Cinzecimii are figurată deasupra metopa facerii Cortului Adunării, de către Moise şi meşterul Veseleil, iar în partea de jos acelaşi mormânt roz al Învierii, substituit împăratului neamurilor  şi aşezat pe verticală, la baza megaicoanei Cinzecimii.  Cele două ziduri care mărginesc la răsărit şi la apus tavanul cu megaicoana Sfintei Treimi -modelul întreit al unităţii sinaxei creştine - cuprind icoana Hristosului Întrupat/Theotokos şi respectiv icoana Hristosului Celei de a Doua Veniri.

  

  
varianta din lemn

Chivotul mediatic.

Noţiunea de chivot mediatic adună laolaltă un arhetip şi o procedură. Arhetipul chivotului are două ipostaze : de receptacol  şi de obiect păstrător al Sfintelor Taine.
Receptacolul media  al chivotului păstrează iconografia unui  patrimoniu atipic selectat pe baza unei proceduri mediatice. O definiţie a chivotului mediatic :
CORABIE - CHIVOT/înaintare, receptacol + păstrător, mediatic/ CHIVOT – ARCĂ

Zicem frecvent şi oarecum neglijent, că icoana reprezintă, reproduce, exprimă, descrie, întruchipează, simbolizează, închipuie, ignorând că vorbeşte vizual prin evidenţe, întocmai cum vorbeşte Domnul. De fapt, Domnul zice numai în Vechiul Testament, în cel Nou arată, toate zicerile Sale fiind esenţialmente indexale, iconice. Vocaţia de a arăta constituie caracteristica definitorie a icoanei. Faţă de toate speciile imaginii este singura care are puterea de a arăta şi de a produce arătări. Ea însăşi este o arătare. Nici arătarea iconică şi nici icoana nu pot fi ţinute sub obroc ; ca arătări, amândouă au vocaţie mediatică. Transmit oamenilor dreapta credinţă pe văzutelea şi pe arătatelea. Sunt incompatibile cu formularea soeculativă sau esoterică. Taina unei icoane este publică, lipsită de clar-obscur. Este o ştire divino-umană, un ,,produs media’’ al Bisericii.

Arhitectul a făcut un chivot în formă de corabie - sau invers, o corabie cu chip de chivot - iar iconograful a transformat chivotul-corabie în arcă, în pântecul căreia  a înghesuit tot ce înseamnă Biserica : întreaga teologie mistică şi practică a naşterii omului bisericesc.  Iconografia veche dedicată Arcei lui Noe prefigurase deja duplexul constructiv chivot/arcă : în mozaicurile primului mileniu, arca plutitoare a lui Noe are pântec doldora cu vieţuitoare şi suprastructura unui chivot închis peste tot. Chivotul mediatic de la Alba Iulia a preluat din arcă doar schema înaintării  pe apă, păstrată de forma elansată a şarpantei de fier ascunsă în ziduri, suprastructura rămânând toată chivotului plin cu informaţie.În întregime ascunsă în arcă, forma chivotului se lasă dedusă prin câteva repere vizuale : prin calota bombată a acoperitoarei, care semnalează dedesupt prezenţa cupolei şi prin dilatarea pâlniilor de zid în urma primirii şi cuprinderii volumului arhitectonic.

Privitorul nu simte şi nu vede compozit ; el percepe îmbinarea dintre chivot şi arcă ca arhitectură unitară a unui chivot plutitor. Harul pătrunde prin chivot. Fanta dintre acoperitoare şi ziduri este poteca de cer unde se îmbină chivotul cu arca.

În ce mod poate fi socotită mediatică o informaţie ascunsă într-un chivot ? Informaţia nu e pentru afară ci pentru sinaxa dinăuntru iar chivotul mediatic este făcut să devină model  lăuntric al creştinului îmbisericit. Ştirile dinăuntru nu mai privesc această lume. Sunt destinate altei lumi, celei ce va să vină ; sunt firmiturile presărate pentru a nu greşi calea …

Această destinaţie secretă este principala cauză a extensiei mediatice  a elocuţiei şi a informaţiei iconografice. Chivotul mediatic vorbeşte parietal, consecvent şi aplicat relaţional, ne urmărind să capteze prin evlavie sau să transmită elanuri religioase, ci să provoace iconic emotivitatea teologică proprie credinţei bisericeşti. Metopele, dacă reţin sau impresionează, reţin şi impresionează ca stiri teologice despre Domnul, dinspre Domnul, înspre Domnul sau ca informaţii despre lucrările Proniei, despre vocaţia pregătitoare a Duhului Sfânt, despre proceduri divine, strategii, soroace ascunse, făgăduinţe mai vechi sau recente

– toate la un loc ,, informând” omul bisericesc asupra tainicei  proximităţi-îndepărtate  a omniprezenţei Domnului în lume, de care se bucură ca fiu al Tatălui şi frate al Fiului. . Metopele trebuie gustate euharistic şi trăite bisericeşte, relaţional, ca şi cum ar fi o cuminecătură.

În definiţia fiecărei metope este prezentă diagrama iconologică, concentrat vizual capabil să exprime extrem de succint multiplele relaţii pe care le provoacă un model teologic. Sunt icoane urgente şi memorabile ale unor mesaje. În mod evident, calitatea lor majoră constă în a-şi întipării rapid imaginea şi astfel de a fixa iconic credinţa. Este o formă de redactare iconografică absentă în pictura bisericească a ultimelor secole, prezentă însă în imaginile  din manuscrisele primului mileniu, al cărei ,,montaj’’ plastic este extrem de conivent cu vocaţia sintetică şi cu ,,perfecta neterminare’’ a imagini laice contemporane. Fiecare diagramă iconologică are înscrise emblematic cifrele capitolului şi versetului scripturistic de unde a fost preluată.
Dacă divina zicere a lui Hristos, despre naşterea de a doua, a reprezentat  ,,bobârnacul iniţial’’ şi principalul semnal iconologic care au declanşat producerea unicatului iconografic, caracterul apocaliptic şi mediatic al Arcei/Chivot este locul esenţial de articulare iconică şi loc majuscul de tangenţă a celor două proiecte unicat, arhitectonic şi  iconografic. Amândouă refac întregul uitat al unei expresii ecleziologice nemaiîntâlnită de la cerescul chivot ecumenic al Muşatinilor. Faptul de a produce un container   apocaliptic  plin cu mesajele finale ale Bisericii, este punctul în care converg peste timp.

text: Sorin Dumitrescu
3 martie 2012, Duminica Ortodoxiei