Reabilitarea Parcul Sportiv „Iuliu Hațieganu” din Cluj – mize și oportunități

de Vlad Sebastian Rusu

Pe agenda Universității „Babes-Bolyai” se află de ceva timp un proiect de reabilitare a Parcului Sportiv „Iuliu Hațieganu”, aflat în proprietatea acestei instituții, proiect finanțat din fonduri europene în valoare de 31 milioane de lei, din care un milion de lei reprezintă contribuția Universității. Lucrările cuprinse în acest proiect sunt preconizate pentru această toamnă și se referă la extinderea pe verticală a Facultății de Educație Fizică și Sport, reabilitarea rețelelor de alimentare cu apă, canalizare și hidranți din incinta parcului, reabilitarea terenurilor de sport, a căilor de acces, a sistemului de iluminat, ș.a. Demersul Universității este unul lăudabil, în contextul în care parcul nu a avut parte de o reabilitare majoră de la înființarea sa în anul 1931. Însă acest proiect cred că ar trebui mai mult supus dezbaterii publice și plasat într-un context mai larg, atât din punct de vedere social cât și urbanistic. Articolul de față propune o lecturare succintă a evoluției  parcului de-a lungul timpului, apelând la o serie de aspecte urbanistice și de gestiunea urbană, pentru a servi drept comparație între momentul amenajării acestuia în anul 1931 și momentul 2013. Comparația este menită să inițieze o dezbatere constructivă cu privire la soarta viitoare a parcului, dincolo de reabilitarea fizică a componentelor sale, evidențiind mizele și oportunitățile ivite cu ocazia punerii în discuție a acestui subiect.

Scurt istoric

Valoarea acestui parc este dată pe de-o parte de calitățile sale intrinseci și pe de altă parte de unicitatea sa în context național, datorată conceptului funcțional și urbanistic după care a fost creat. Ca orice demers de reabilitare sau restaurare a unui obiect sau ansamblu de patrimoniu, fundamentarea istorică este esențială. Parcurgerea diferitelor etape de evoluție ale acestui parc ne permit înțelegerea situației în care el se prezintă azi, permițându-ne o judecată argumentată asupra evoluției sale viitoare și totodată recunoașterea și protejarea patrimoniului păstrat.

Campusul universitar

Înființarea parcului este marcată de dorința mediului academic clujean de a relansa învățământul universitar începând cu anul 1919, odată cu reorganizarea noii Universități românești înființată în urma constituirii României Mari. Acest deziderat de aliniere a noii instituții de învățământ superior conform exigențelor internaționale, a reprezentat printre altele, implementarea la Cluj a unui proiect pentru un campus universitar similar cu cele existente în spațiul britanic sau nord-american. În viziunea reprezentanților corpului academic de la acea vreme, acest campus urma să găzduiască întreaga Universitate cu toate facultățile, institutele, căminele pentru studenți și locuințele profesorilor, sustrase din zgomotul și aglomerația centrului orașului. Amplasamentul ales se afla pe fosta moșie a Statusului romano-catolic, situată în vestul orașului de-a lungul albiei râului Someș, pe teritoriul cuprins azi între podul Garibaldi și barajul din dreptul cartierului Mănăștur (vezi F.01.) În vederea realizării acestui campus, în perioada interbelică s-au realizat trei etape succesive de parcelări pe suprafața actualului cartier Grigorescu (1924, 1932-1933 și după 1933), alături de Parcul Sportiv (1931-1940), respectiv Institutul de Chimie și Fizică (1939-1960). Cu toate că amplasamentul și sistematizarea sa din anii ’20 ar fi permis o dezvoltare armonioasă a Universității în viitor, ideea inițială s-a perimat în timp, ajungându-se doar la realizarea parțială a acestui proiect. Acest aspect, precum și suprapunerea peste parcelarul interbelic a sistematizării cartierului de locuințe colective Grigorescu din anii ’60 și a îndesirilor ce au urmat în anii ’70-80, au determinat anularea definitivă a ideii unui campus universitar în această parte a orașului. În consecință fondul construit al Universității  se desfășoară azi dispersat pe întreg teritoriul orașului, ocupând după nevoi diverse terenuri sau imobile mai mult sau mai puțin adecvate. Totodată, după cum se va vedea în continuare, spațiul Parcului Sportiv a reprezentat în timp o rezervă tentantă de teren în vederea dezvoltării infrastructurii construite a Universității, ce a cunoscut o dezvoltare tot mai accelerată în ultimele două decenii.

F.01. Teritoriul din vestul orașului alocat de către Primăria orașului Campusului universitar în perioada interbelică. (fragment din planul orașului în anul 1933). Legenda: A I, A II, A III. Parcelările campusului Donath, ( etapa I-a, etapa a II-a, etapa a III-a), B. Parcelările din nordul Bisericii Calvaria, C. Parcul Sportiv, D. Institutul de Chimie și Fizică, E. Terenurile experimentale ale Academiei Agricole, F. Biserica Calvaria.


Etapele realizării Parcului Sportiv

Ideea înființării acestui parc s-a născut concomitent cu preocupările din mediul universitar din anii ’20 legate de sănătatea publică și nevoia introducerii educației fizice ca disciplină în cadrul facultăților din noua Universitate românească. În acest sens au existat mai multe tentative de constituire a unui Institut Universitar de Educație Fizică începând cu anul 1921, însă lipsa fondurilor necesare au amânat permanent realizarea acestui obiectiv. Organizarea disciplinei educației fizice în Cluj în perioada interbelică, s-a făcut mai întâi prin înființarea Subsecției de educație fizică a Asociației „ASTRA” în anul 1928, denumită „Șoimii Carpaților”. Au urmat apoi acțiunile profesorului Iuliu Hațieganu,  un permanent susținător al ideilor igienei pozitive al cărei ramuri principale o considera ca fiind educația fizică. Întreg efortul său s-a concentrat asupra constituirii teoretice a acestei discipline în Universitate și asigurarea unei baze materiale care să o deservească. Începând cu primul său an de mandat ca rector al Universității în anul 1930, Iuliu Hațieganu a demarat acțiunile pentru crearea unei Comisiuni pentru întocmirea unui proiect de educație fizică în Universitate și realizarea unui parc ce urma să adăpostească toate activitățile sportive ale facultăților și ale Asociației „ASTRA”. Acesta din urmă s-a realizat în intervalul anilor 1931-1940 în două etape succesive (vezi F.02.):


F.02. Etapele realizării Parcului Sportiv (detaliu din planul orașului scara 1:5000 din 1933): Etapa I-a (I), Etapa a II-a (II), zone propuse în proiectul de amenajare din 1936 (P).

Prima etapă s-a desfășurat începând cu anul 1931 când s-a ales amplasamentul „Grădinii de agricultură” din vestul orașului, cu o suprafață de aproximativ 10 ha., ce se afla în proprietatea Institutului Agronomic din Cluj, cedat prin schimb în același an către Asociația „ASTRA”. Acest teren se întindea pe teritoriul dintre canalul Morii și Parcul „Marele Voievod Mihai”, parc sălbatic aflat în proprietatea Primăriei pe locul numit în epocă „Grădina căluțului” (vezi F.03 – imaginea de sus). Acest parc nu beneficia de nici o amenajare, administrația orașului realizând doar în anul 1929 o alee de legătură de 600 m. pe malul drept al râului Someș, prelungind traseul pietonal al Parcului Central.  Întreg amplasamentul era unul foarte potrivit din punct de vedere al microclimatului datorat prezenței celor două cursuri de apă, canalul Morii și râul Someș, beneficiind de o vegetație sălbatică și o declivitate ușoară a terenului. Odată rezolvată problema proprietății terenului s-a trecut la proiectul de amenajare al parcului (F.03. – imaginea de jos), care în prima etapă a fost întocmit sub atenta supraveghere a profesorului Iuliu Hațieganu și a Comisiunii, acesta cuprinzând câteva dotări absolut necesare desfășurării activităților sportive: arena sportivă cu pista de atletism și pista de sărituri în centrul parcului, terenul de antrenamente, terenurile de basketball și volleyball în nord-vest. La acestea se adăugau o baie de vară  cu bazine descoperite și terenuri de tenis în estul parcului. Lucrările propriu-zise se vor desfășura în intervalul 1932-1934, începând cu construirea arenei principale, urmată de celelalte terenuri sportive, amenajarea aleilor în lungime de 3 km., plantarea a 1.200 de arbori și amenajarea a trei izvoare existente. Alegerea soiurilor de arbori a căzut în sarcina unor specialiștii ai Institutului de Agricultură din Cluj, iar plantarea acestora s-a realizat de către un grup de studenți mobilizați de antrenorul Ion Arnăutu, doctor în drept, în primăvara anului 1934.

F.03. Planul topografic al Parcului „Marele Voievod Mihai”, cedat de către Primăria orașului în vederea extinderii Parcului Sportiv până la râul Someș în etapa a II-a (imaginea de sus) și proiectul de amenajare al Parcului Sportiv etapa I-a, realizat în anul 1932 (imaginea de jos).

A doua etapă a evoluției Parcului Sportiv o reprezintă perioada cuprinsă între anii 1936-1940. La cererea profesorului Hațieganu referitoare la extinderea parcului până la râul Someș, Primăria orașului cedează Universității terenul Parcului „Marele Voievod Mihai”, prin concesionarea acestuia pe o perioadă de 50 de ani, la o chirie simbolică de 1 leu pe an. În aceste condiții s-a întocmit un nou proiect de amenajare al parcului în anul 1936, ce se raporta la noua suprafață de 25 hectare, înglobând amenajările deja executate. Proiectul (vezi F.05.) a fost realizat la indicațiile profesorului Hațieganu de către arhitectul clujean Moll Elemér, arhitect șef al orașului până în anul 1919. Din partea administrației locale, responsabil de acest obiectiv a fost desemnat inginerul Iuliu Kovacs, șeful  Biroului parcului și grădinilor publice ale orașului din cadrul Primăriei Cluj. Soluția acestui proiect complex și în deplin acord cu cerințele europene de la acea vreme, a fost răsplătită cu medalia de bronz la Expoziția de Arhitectură pentru Parcurile Sportive, organizată cu prilejul Olimpiadei de la Berlin din anul 1936. Proiectul propunea o viziune spațială în care dominau zonele aerisite, cu straturi de flori, rondouri decorative și arbori înalți, în care se inserau terenuri de joacă, piste de atletism, terenuri cu gazon, sau bazine de înot. În concepția profesorului Hațieganu spațiul parcului trebuia să primească „oameni de toate vârstele, de toate profesiile și concepțiile, care sub influențele tonice ale factorilor naturali să-și topească într-un amalgam valoros de sănătate și voioșie diferențele aparente”. Totodată prin noul proiect se evidențiază gândirea unui ansamblu urbanistic coerent pe cele două maluri ale râului Someș și legătura printr-un pod (nerealizat) dintre campusul universitar Grigorescu și noul parc Sportiv, deschis în a doua etapă în totalitate către apă (F.04.).

F.04. Planul ansamblului urbanistic compus din Parcul Sportiv și campusul universitar Donath (reconstituirea autorului).

F.05. Planul de amenajare al Parcului Sportiv „Regele Carol al Doilea”, etapa a II-a, realizat între anii 1936-1937 de către arhitectul clujean Moll Elemér la indicațiile profesorului Iuliu Hațieganu (reconstituirea autorului). Legenda: 1. Intrarea, 2. Casa de bilete, 3. Pavilion de tenis cu locuința grădinarului, 4, 5, 6, 7. Refugiile pentru odihnă ale jucătorilor de tenis, 8. Tribuna cu cabinele de schimb pentru înotători, 9. Biblioteca, 10. Chioșc de vânzare diverse, 11. Șirul cabinelor pentru abonați, 12. WC public, 13. Sala de schimb și garderoba, 14. Locuința grădinarului de parc, 15. Chioșcul pentru odihnă și pentru vânzarea alimentelor, 16. Fântâna cu apă de băut, 17. Chioșcul de ziare, 18. Intrare la baia de vară, 19. Chioșcul pentru salvare, frizer, radio, ș.a., 20. W.C. public, 21. Fântâna cu apă de băut și spălător pentru copii, 22. Aparatele de joc și gimnastică, 23. Chioșc de odihnă și garderobă, 24. Pergola cu bănci și loc pentru dans, 25. Chioșc pentru vânzarea alimentelor, 26. Tribuna laterală și loc pentru odihnă, 27. Tribuna principală, 28. Sala de gimnastică, 29. Biserica cu clopotniță, 30. Chioșc pentru odihnă, 31. Locuința grădinarului de parc, 32. Poligonul de tir, 33. W.C. public, 34. Loc pentru materiale de întreținere, 35. Sala de gimnastică liberă, 36. „Urma pictorului M.S. Regelui”, 37. Pergolă cu bănci, 38. Turnul de pompieri cu locuința muncitorilor, 39. Masa rotundă, 40. Troița pentru memoria eroilor, 41. Turnul de triumf, 42. Intrare, 43. Poarta internă, 44. Lacul cu plante de apă, 45. Izvor natural cu apă de băut, 46. Restaurant cu terase, 47. Loc pentru odihnă, 48. Popicărie cu 6 piste, 49. W.C. public, 50. Locurile pentru taberele de cercetași, 51. Zid de sprijin cu terasă și scară, 52. Adăpost (acoperiș), 53. Fântâna săritoare, 54. Pergolă rotundă, 55. Chioșc de vânzare, 56. Chioșc de administrație, 57. Casa de bilete, 58. Bazin pentru canotaj, 59. Magazia barului, 60. Statuie, 61. Școala de Educație Fizică cu internat, 62. Loc pentru odihnă, 63. Casa laterală, 64. Chioșc, 65. Chioșcurile pentru ștrand, 66. Locuință, 67. Sera, 68. Chioșc pentru odihnă, 69. Magazie pentru unelte, 70. Poduri.

 

Noua propunere de sistematizare organiza parcul în următoarele zone funcționale:

  • Accesul principal se păstra cel din etapa I-a, în estul parcului, cu un parviu decorat cu o statuie în mijloc, arc de triumf și poarta de intrare;
  • În centru arena principală existentă cu două tribune noi, arena de antrenamente, terenurile de tenis, basketball și volleyball existente și în propunerea anterioară (fiecare teren prevăzut cu refugii noi din lemn), la care se adăugau o sală nouă de gimnastică acoperită și sala poligonului de tir;
  • Terenul din sud până la canalul Morii (propus pentru sistematizare și amenajare cu podețe din lemn) era rezervat noului ștrand al parcului, cu bazinul principal (dotat cu tribună și garderobă pentru înotători) bazinele mici, plaja (cu chioșcuri, toalete publice și cabine de schimb) sala de gimnastică în aer liber, pavilionul pentru administrație, sere și locuri de odihnă;
  • Lângă accesul principal se propunea locul de joacă pentru copii, mobilat cu aparate de joc, fântână cu apă pentru băut și spălat, pergolă și bănci pentru dans și chioșc pentru vânzarea alimentelor;
  • La nord, pe vechiul amplasament al Parcului „Marele Voievod Mihai”, proiectul conținea amenajarea de noi alei, terase și lacuri cu vegetație de apă, o popicărie cu șase piste, o „fântână săritoare”, locuri de odihnă și de campare pentru cercetași și o bisericuță de lemn cu clopotniță;
  • Estul parcului era destinat noului Institut de Educație fizică și sport, împreună cu un internat și teren de sport propriu;
  • Pe râul Someș se preconiza o pistă de canotaj de aproximativ 500 m. paralelă cu malul drept, prevăzută cu gradene și alimentație publică și o pasarelă de legătură peste râu, între parc și campusul universitar de pe malul opus.

F.06. Aleea principală a Parcului Sportiv și locul de joacă pentru copii, la sfârșitul anilor ’30 (fotografie de epocă).


Din propunerile acestui proiect ambițios s-au realizat doar o parte (vezi F.07.), atât în intervalul anilor 1936-1940, cât și după cel de-al Doilea Război Mondial. Până în 1940 majoritatea lucrărilor s-au realizat prin muncă voluntară din partea elevilor, studenților, profesorilor, medicilor și militarilor. Dintre acestea cele mai importante au fost următoarele:

  • Arena sportivă pentru competiții, situată în axul aleii principale (F.06.) prevăzute cu un rondou decorativ, ce bifurca traseul în două, înconjurând arena cu toate anexele ei. La vest de aceasta s-a realizat terenul pentru antrenamente;
  • Bazinul în aer liber cu gradene (F.08.), realizat între anii 1937-1938, așezat aproape în întregime deasupra terenului, fiind înconjurat pe margini de o bandă lată de pământ ce a fost ulterior taluzată și plantată. Prin utilizarea gardurilor vii și a vegetației tunse geometric s-a asigurat în timp  o trecere discretă de la elementul arhitectural al bazinului și tribunei, către cadrul natural al vegetației plantate variat și liber în jurul ansamblului;
  • Spațiul de joacă destinat copiilor în imediata apropiere a intrării (F.09.), cu platforma pentru dansuri, chioșc și pergola din lemn; fântâna pentru băut apă și spălatul copiilor. Această zonă este separată de alea principală de o vegetație înaltă plantată în aliniament. Întreg terenul destinat copiilor este închis de pereți de verdeață, formați din utilizarea mai multor esențe lemnoase: călin, tei, iasomie, sânger, molizi, sălcii, scumpie, salcâm galben ș.a., ce oferă un efect decorativ;
  • Terenurile de tenis cu refugiile din lemn, situate în stânga aleii principale, despărțite de aceasta prin rânduri de plopi negri, având printre ei specii de molizi și tuia. În jurul terenurilor au fost dispuse de-a lungul timpului plantații de trandafiri și flori anuale;
  • O parte din amenajările zonei fostului Parc „Marele Voievod Mihai”, situată  la un nivel mai jos decât restul parcului, având un caracter sălbatic prin prezența pajiștilor și a grupurilor de arbori bătrâni. Denivelarea acestei zone a fost preluată prin realizarea unor ziduri de sprijin însoțite de podeste și trepte din piatră. Tot aici s-au realizat și o parte din aleile prevăzute în proiectul inițial;
  • Bisericuța maramureșeană din lemn (F.10.), realizată între anii 1936-1937 în nordul terenului de antrenamente sportive – distrusă de un incendiu în anul 1990;
  • Poligonul de tir amplasat în sudul parcului, în vecinătatea canalului Morii;
  • Căminul din lemn pentru sportivi;
  • Construirea podului-baraj Garibaldi  de către Municipalitate (inaugurat în anul 1946) cu scopul de a crea un mic lac de acumulare ce urma să deservească pista de canotaj.
  • La toate acestea se adaugă construirea porții de lemn de la intrarea în parc, destinată inițial bazinului de înot, ornată cu modele populare de către meșterul din localitatea Albac, Petru Negrea a Ciutului. Pentru vegetația din parc s-au folosit plantații de ienuperi piramidali, buxus, lemnul câinesc, pentru elementele tunse și plantații de tuia, plop, castan, tei și ulm, pentru vegetația înconjurătoare.


F.07. Planul Parcului Sportiv (arh. Rică Marcus, 1958). Legenda: A. Spațiul de joacă pentru copii, B. Arena pentru competiții, C. terenul pentru antrenamente, D. Terenurile de tenis, E. Bazinul descoperit pentru înot, F. Poligonul pentru tir, G. Căminul sportivilor, H. Bisericuța maramureșeană, 1. tei-tilia, 2. tuia-thuya orientalis, molizi argintii-picea pungens glauca, liriodendron tuipfera, paulonia tomentosa, pini-pinus, 3. Rondou decorativ cu flori anuale, 4. plopi-populus alba, molizi-picea, tuia-thuya, 5. molizi-picea, tei-tilia, călin-viburnum populus, liliac-syringa vulgaris, iasomie-philadelphus hybridus, sânger-cornus sanguinea, zăpejoară-spiraea, scumpie-cotinus coggygaria, ienupăr-juniperus piramidalis, trandafiri, mahonie-mahonia aquifolium, iuca-yucca filamentosa.

F.08. Bazinul exterior și tribuna principală văzute din sud-est, în anul 1939 (vedere de epocă), demolate în anul 2000.

F.09. Locul de joacă pentru copii, cu platforma pentru dansuri, pergola și chioșcul pentru odihnă, garderobă și chioșcul pentru vânzarea alimentelor, în anul 1939 (fotografie de epocă).

F.10. Bisericuța maramureșeană (distrusă de incendiu în anul 1990) și terenul pentru antrenamente din vestul parcului (fotografie de epocă).

 

După 1960

Zonele ce au reușit să fie constituite în mare parte până la începutul războiului au fost cele din partea de nord și centru a parcului. Nu s-au executat lucrările de amenajare a zonei din sud, ce cuprindea baia publică cu cele cinci bazine, plaja, amenajarea canalului Morii și a serelor. Acest lucru a determinat ca cele mai multe intervenții în timp să se realizeze în acest perimetru, alterând propunerile existente în proiectul inițial. (vezi F.11.) După cum spuneam anterior, această zona a reprezentat o rezervă consistentă de teren pentru Universitate, care a preferat edificarea aici a diverselor clădiri proprii, în detrimentul spațiului verde. Cele mai multe sunt realizate în intervalul anilor ’80-’90-’00, când parcul a primit o serie de dotări, unele existente în proiectul inițial, altele nu, amplasarea acestora demonstrând un demers arbitrar în alegerea amplasamentelor și a impactului acestor clădiri asupra cadrului natural existent. Astfel s-au construit în estul parcului sediul Facultății de Educație Fizică și Sport (inaugurată în 1996), Sala de sport (proiect tip - în 2000), iar în sud, de-a lungul canalului Morii, sala de atletism cu pista de 60 m., căminul de garsoniere „Juventus” (construit în anii ’80), „Casa de oaspeți” cu spații de cazare și restaurant ( anii ’90), Sala de sport acoperită „Vasile Geleriu”, căminul studențesc cu 9 etaje  „Universitas Student House” (2003) și noul cămin studențesc cu 9 etaje (2012). La aceste intervenții noi se alătură și cele de la singurul bazin executat din proiectul inițial, transformat în anii 2000 într-o piscină acoperită. La sfârșitul anilor ’80 s-a realizat refacerea împrejmuirii parcului pe latura nordică, dinspre râul Someș și amenajarea intrării principale. Din păcate toate aceste noi intervenții au constituit un factor de agresiune asupra parcului, atât prin scară cât și prin configurația lor spațială, ce contrastează cu decența și bunul gust al ultimelor rămășițe ale fostelor amenajări din perioada interbelică.

F.11. Planul Parcului Sportiv în anul 2010. Legenda: A. Facultatea de Educație Fizică și Sport (1989-1996), B. Sală de sport (proiect tip - 2000), C. Piscina acoperită (anii 2000), D. Căminul de garsoniere P+4 „Juventus” (anii ’80), E. „Casa de oaspeți” (anii ’90) , F. și H.  Săli de sport, G. și I. Cămine studențești P+9 (2003 și 2012).


Din punct de vedere urbanistic, constituirea Parcului Sportiv a atras un interes al orașului în timp, pentru crearea unei înlănțuiri de spații cu destinații sportive și de agrement, care să beneficieze de promenada existentă de-a lungul culoarului râului Someș, de prezența canalului Morii și de cornișa naturală existentă la sud de acesta. După anii ’60, în vecinătatea estică a Parcului Sportiv s-au realizat Piscina Olimpică (1965) și Sala Sporturilor (refăcută în 1968) - pe amplasamentul destinat în proiectul din 1937 Institutului de Educație Fizică și  terenului de sport cu pistă de atletism al acestuia (vezi F. 12.). La acestea se alătură Parcul Rozelor (1975), amenajat pe un teren al Municipalității ce adăpostea depozitele de gheață îngropate, situate în vestul Parcului Sportiv. Toate aceste investiții au suferit diferite intervenții în ultimele două decenii, ce le-au alterat configurațiile inițiale.

F.12. Parcul Sportiv în anii ’70, Sala Sporturilor și Piscina Olimpică (în prim plan)- (foto Szabo Tamas).

 

Momentul 2013

Urmărind azi evoluția Parcului Sportiv putem constata cu ușurință că efervescența „modernizării” acestuia s-a manifestat cu precădere în ultimii 20 de ani, când spațiul verde din partea sudică s-a diminuat vizibil, sub presiunea noilor dotări de învățământ construite în parc. În lipsa unor proprietăți disponibile în oraș pentru astfel de investiții, terenul Parcului Sportiv aflat în proprietatea Universității, a fost cel mai la îndemână pentru acest scop, chiar dacă acest lucru a însemnat sacrificarea zonei sudice a acestuia. Chiar și în condițiile acestor nevoi de edificare, un anumit simț al măsurii și al integrării armonioase, inspirate de contextul existent, se impuneau atât din partea beneficiarului cât și din cel al proiectanților.

Un alt aspect îl reprezintă patrimoniul încă prezent în spațiul parcului, cu referire în special la obiecte arhitecturale sau de mobilier urban, piese autentice ale amenajărilor inițiale (vezi refugiile pentru terenurile de tenis, fântânile pentru băut apă și spălătoarele pentru copii, platforma pentru dansuri, chioșcul pentru odihnă, ș.a.). Acestea se constituie în remarcabile piese arhitecturale și de design, ce vorbesc de stilul și viziunea unei epoci.

În fine un ultim element al anului 2013 îl reprezintă modul de gestionare al accesului în parc pentru publicul din oraș, gratuit pentru toți studenții, cu  bilet de intrare pentru ceilalți utilizatori. În acest sens reiau viziunea profesorului Hațieganu cu privire la adresabilitatea acestui spațiu de recreere, exprimată cu ocazia realizării proiectului din anul 1936: spațiul parcului trebuia să primească „oameni de toate vârstele, de toate profesiile și concepțiile, care sub influențele tonice ale factorilor naturali să-și topească într-un amalgam valoros de sănătate și voioșie diferențele aparente”.

Mize

Universitatea a reprezentat principalul promotor al unora din cele mai importante spații publice din oraș, constituite în perioada interbelică, mai întâi ca funcțiuni afiliate instituției și apoi deschise marelui public. Fie că vorbim de Grădina Botanică (1920), Parcul Național Etnografic (1929) sau Parcul Sportiv (1931), toate au reprezentat realizări remarcabile, atât prin noutatea conceptelor la nivel național, afine cu exigențele internaționale ale vremii, cât și prin realizarea lor propriu-zisă. La constituirea acestora un rol foarte important l-a avut parteneriatul permanent al instituției de învățământ superior cu cel al administrației locale, pentru un scop comun: câștigul orașului și al locuitorilor săi. În spiritul acestor demersuri, se pune întrebarea dacă nu ar fi oportun în cazul Parcului Sportiv un parteneriat între Universitate și Primăria orașului ce ar duce la o schimbare semnificativă a modului său de gestionare. Este imperios necesară stoparea imediată a investițiilor privind construcțiile noi în parc și protejarea și reabilitarea cadrului natural existent și îndreptarea investițiilor spre ridicarea calității activităților sportive și de recreere. Interesul administrației locale alături de cel al Universității ar trebui să se îndrepte spre constituirea unui spațiu cu adevărat public, deschis tuturor locuitorilor orașului, conform ideii inițiale care a stat la baza constituirii acestui parc.

Un alt aspect se referă la proiectul de reabilitare în sine. Acesta acoperă doar o parte din problemele actuale ale parcului, prioritizând reparații la infrastructura sportivă, edilitară și a căilor de acces. Cred că acestora trebuie să li se alăture urgent restaurarea pieselor inițiale arhitecturale și de mobilier urban păstrate și raportarea noilor propuneri la acestea. De asemenea merită o discuție cu privire la reedificarea bisericuței maramureșene de lemn, distrusă de incendiu acum mai bine de două decenii.

Oportunități

Reabilitarea parcului în condițiile proiectului aflat în desfășurare reprezintă doar un prim pas în dezbaterea referitoare la viitorul acestui spațiu verde al orașului. După cum spuneam, un parteneriat între Universitate și administrația locală ar permite punerea în discuție a unor aspecte urbanistice privind un areal mai extins. O primă propunere ar viza deschiderea spațiului parcului spre râul Someș, conform ideii inițiale a proiectului din anul 1936 și articularea aleilor din parc cu promenada existentă de-a lungul apei. Avantajul principal îl reprezintă expansiunea activităților sportive de-a lungul culoarului Someșului (inclusiv pe luciul apei – vezi pista de canotaj), acesta beneficiind de infrastructura necesară legăturii cu următorul spațiu de agrement, cel al Parcului Rozelor, dar și cu zona cartierului Grigorescu. Precedentul îl constituie parteneriatul dintre cele două instituții acum aproape 80 de ani, când Municipalitatea a cedat Universității Parcul „Marele Voievod Mihai”, în vederea extinderii către râul Someș a Parcului Asociației „ASTRA” (prima etapă).

O a doua oportunitate o constituie amenajarea zonei din nordul parcului, ținând cont de caracterul sălbatic al vegetației existente aici și de imediata vecinătate a râului Someș. Acest spațiu nu a beneficiat de sistematizarea propusă în proiectul inițial, el neavând în prezent o destinație precisă.

În fine, reabilitarea parcului poate aduce în discuție soarta canalului Morii de-a lungul Parcului Sportiv și al Parcului Rozelor, rămas în derizoriu odată cu mobilarea cu clădiri și garaje pe porțiuni însemnate a malurilor acestuia. Prezența canalului de-a lungul celor două parcuri, precum și existența ruinei ultimei mori de apă din oraș de pe cursul acestuia, pot reprezenta argumente solide pentru crearea unui nou traseu tematic.

 

Vlad Sebastian Rusu este arhitect și asistent universitar la Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Cluj, cu preocupări în domeniul istoriei urbanismului și design-ului urban. Articolul de față este fundamentat pe o cercetare doctorală cu privire la evoluția urbanistică a orașului Cluj în perioada interbelică, oraș în care autorul s-a născut, locuiește și activează profesional.

 

Sursa imaginilor:
F.01., F.02. Prelucrarea autorului suprapusă peste planul orașului aflat în Arhivele Naționale Cluj (Fond hărți);
F.03. Plan topografic aflat în Arhiva Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Cluj (imaginea de sus) și plan existent în Arhiva Muzeului Universității Babes-Bolyai (imaginea de jos);
F.04. Reconstituirea autorului pe baza ridicării topografice din anul 1940, existentă în Arhiva Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Cluj și pe baza proiectului de amenajare a Parcului Sportiv „Regele Carol al II-lea”, existent în arhiva Serviciului Tehnic al Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj,
F.05. Reconstituirea autorului după planul de amenajare al Parcului Sportiv „Regele Carol al II-lea”, existent în arhiva Serviciului Tehnic al Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj;
F.06., F.08., F.09., F.10. Fotografii existente în Colecția de vederi și fotografii a Bibliotecii Central Universitare “Lucian Blaga” din Cluj
F.07. Marcus Rică, Parcuri și grădini în România, Ed. Tehnică, București, 1958;
F.11. Plan de situație SC. Interproiect SRL., Cluj, existent la Serviciului Tehnic al Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj;
F.12. Foto Szabo Tamas