Deriva târgului urban (I)
de Lucian Popa
„La mall” în loc de „în oraş”
Comerţul împreună cu meşteşugurile sunt îndeletnicirile umane fondatoare ale oraşului istoric, inclusiv prin părţile noastre. Nucleul primelor incinte medievale a consfiinţit de regulă vechiul Anger preurban: degajamentul central al parcelarului vechilor sesii ţărăneşti era un amestec de islaz comunal, târg comunitar şi mică agoră. În Cluj, abia nucleul celei de a doua incinte a devenit cu adevărat Marktplatz, piaţa de târg de anvergura unei cetăţi cu statut de oraş regal.
Fostele cetăţi transilvănene, în esenţa lor, au rămas de-a lungul secolelor nişte târguri perfectibile şi, în consecinţă, mereu modernizate şi reorganizate în parametrii unui confort urban tot mai complex, tot mai diversificat. Până în ziua de azi, au rămas pivotul de interes public al oraşului pentru că şi-au păstrat caracterul de târg primordial al acestuia, unde se concentrau majoritatea şi, în orice caz, cele mai importante schimburi comerciale şi prestări de servicii. La sfârşitul secolului XIX, fostele tarabe şi dughene din piaţa centrală a Clujului sau de pe actuala stradă Eroilor au fost înglobate în clădiri existente (prin transformări) sau noi (la rândul lor, tot mai ambiţioase), la parterul dinspre stradă al acestora. Comerţul şi magazinele care l-au slujit, dispuse aici, dar şi în alte clădiri impozante de pe actualele străzi Regele Ferdinand şi Memorandumului, au asigurat prosperitatea şi viabilitatea întregii urbe şi, cu precădere, soliditatea caracterului reprezentativ al centrului, al nucleului fostei cetăţi medievale. Magazinele – spre deosebire de atelierele ghildelor de meşteşugari – sunt şi astăzi principale sinapse ale circuitelor oraşului, ele ritmează şi reglează palpitul urban, sunt destinaţiile prioritare ale deplasărilor locuitorilor prin oraş. Strada comercială magnetizează şi coagulează interesul public ca o adevărată scenă urbană, nicicând monotonă. Cel puţin aşa ne place unora să credem.
Pentru că oraşul vechi oferă noutăţi mereu surprinzătoare; prin propriile referinţe şi semnificaţii istorice, prin densitatea şi varietatea arhitecturii, printr-o atmosferă urbană atât de coerentă însăilată din secvenţe funcţionale atât de disparate. El se lasă reinterpretat aproape la fiecare parcurgere, desigur după puterea de percepţie şi imaginaţie a fiecărui peregrin de cursă scurtă, dacă se poate spune aşa, şi, în plus, dacă există acea chimie, că tot e la modă cuvântul, între acesta şi spaţiul edificat. Până nu demult, prin centru nu se trecea aşa, pur şi simplu. Se mergea arareori aţă la destinaţie: se dădea o raită sau o tură, se făcea un corso sau un floaştăr - cuvânt de perfectă confluenţă etnică: de provenienţă nemţească (Pflaster - pavaj, caldarâm), intrat în argoul studenţilor români de acum multe decenii prin filieră de pronunţie maghiară. (Ce poate fi mai în spiritul provinciei noastre?!). Aşadar, aproape orice trecere prin oraş se transforma într-o promenadă cu escale anunţate sau întâmplătoare - improvizate pe loc şi la moment. „A avea drum în oraş” sau „ieşirea în oraş” însemna, de fapt, cu certitudine o incursiune prin centrul vechi – şi asta pentru oricine, nu doar pentru cei ce locuiau în cartiere, ci şi pentru cei ce locuiau foarte aproape sau chiar în perimetrul său.
Şi, până una alta, acesta e adevărul valabil şi astăzi: nu are importanţă unde locuim sau muncim, oraşul prin excelenţă este centrul istoric. Faţă de el ne raportăm, pe plan afectiv şi reprezentativ, identitatea de loc. Zona centrală e nu doar fizic inevitabilă, ea se cere apropiată, asumată spaţial şi simbolic. Dacă curtea casei, strada, cartierul, ca locuri de ataşament emoţional, constituie universul feeric al copilăriei, zona centrală (şi punctele de maxim interes public, detaşate în afara acesteia) constituie preponderent universul trepidant al adolescenţei şi cel mai puţin trepidant, dar atât de necesar inclusiv pe plan subiectiv, al complicatei vieţi de adult.
Ce face ca zona de intra muros a Clujului să fie dintru început extrem de captivantă? Îndeajuns de întinsă şi, totodată, de adunată pentru a adăposti un fond construit generos şi pentru a putea fi parcursă, cu lejeritate, pe jos, şi deşi dispune de un relief fără declivităţi majore ce a permis un caroiaj al tramei stradale relativ regulat, ea are cam de toate. Străzile au prospectul de la uliţă până la bulevard, se deschid mai mult sau mai puţin previzibil în spaţii de mărimea unor piaţete sau pieţe, configurează aliniamente, evazări, decroşuri, trasee cotite, chiar şi pasaje – e drept, modeste. Parcelarul, mulat pe suportul terestru de podiş şi deformat de aproximări de trasare „medievale”, nu are acea rigurozitate de echer care să sugereze axe majore de compoziţie sau să asigure cadre cu clădiri perfect centrate. Traiectoriile străzilor, în general, uşor frânte, uşor deviate de la rectiliniu ocazionează succesiuni de imagini ricoşate, inflexiunile de aliniere a fronturilor oferind şansa unor co-vizibilităţi perspectivice, altfel imposibile. Planimetria mişcată a tramei stradale împrumută, astfel, un plus de dinamism şi, fără îndoială, un farmec aparte.
Clădirile etalează o arhitectură de plan, fără rezalite ample, cu umbre proprii de mică profunzime - de detaliu arhitectural, neglijabile ca impact urban - şi cu umbrele purtate pe culoarul stradal, strict asociate frontului continuu al acestuia. Dar desfăşurările fronturilor au linii de faţadă bogate şi ceremonioase care le conferă o reală forţă de paradă în cadenţa traveelor şi permit racursiuri impresionante în adâncimea străzilor. Portalurile, ferestrele, profilaturile ornamentale, frontispiciile, chiar şi planurile oblice ale acoperişurilor sunt benefic reglate de scara umană şi reglează la rândul lor scara urbană, comportându-se ca un binevenit mediator între cele două.
Arhitectura zonei centrale nu se sustrage contextului urbanistic funcţional şi nu poate fi corect înţeleasă în afara caracterului public major al acestuia. Printre lucrurile de apreciat în zilele noastre, alături de amenajarea spaţiilor pietonale (cu deosebire Piaţa Muzeului şi legătura sa la piaţa centrală), este includerea arhitecturii subteranelor şi a unor incinte ale parcelarului ca parte activă a acestui context funcţional. Astfel, alături de parterele orientate spre stradă ale clădirilor – deja cu o lungă tradiţie -, pivniţe boltite şi curţi cu aer medieval redestinate folosinţelor publice au devenit puncte de interes ale traseelor pietonale ale oraşului, adevărate culise ale spectacolului stradal.
De ce importanţa comercială a Clujului istoric traversează un moment de oarecare eclipsă? În mod regretabil, caracterul şi consistenţa spectacolului menţionat sunt, în ultima vreme, afectate de evacuarea prăvăliilor „clasice” şi de top din oraş; în general, comerţul de calitate şi-a cam tras obloanele în centru şi s-a mutat pe străzile indoor ale mall-urilor, atrăgând după el – ceea ce este cel puţin la fel de grav - şi promenada aferentă într-un exil nefiresc. Alonja de interes comercial a zonei centrale, mai ales pentru spaţiile de tip supermarket, este tot mai redusă - a se vedea eşecul marilor magazine, Sora, Galeriile Ferdinand, Hala Mihai Viteazu, chiar Central. Dacă acest regres este, pe undeva, explicabil, plecarea comerţului specializat şi de vârf este, însă, greu de acceptat.
Schimbările se petrec pe fondul unei anumite diminuări a sensibilităţii locuitorilor faţă de zona veche. Patrimoniul construit nu prea mai interesează, el pare fetişul unor nostalgici, al unei minorităţi elitiste. Astăzi, putem constata că „oraşul prin excelenţă” al Clujului - de care vorbeam mai înainte – nu mai spune multora mare lucru, în afara strictei sale utilităţi. Pentru aceştia îşi va pierde, într-un timp previzibil, aerul familiar. Drept consecinţă, ei vor tinde tot mai mult a se simţi altundeva în largul lor. Mall-urile au rezolvat într-o primă instanţă această problemă, au fixat acest altundeva. Aceste construcţii plurifuncţionale reuşesc să sugereze o poleială de bunăstare şi oferă o mostră de occident „roz” într-un cadru arhitectural trucat, dar „fără cusur”, aseptic, dichisit, suficient de spectaculos, excelent întreţinut; creează iluzia unei oaze de refugiu dominate de o atmosferă glamoroasă, adică exact opusul cotidianului gri, tern, sărăcăcios al vieţii de orăşean comun în glorioasa epocă postindustrială. Sunt accesibile tuturor, nefiind totuşi domeniu public şi neavând deficienţele de administrare ale acestuia. Desigur, nu putem condamna oamenii că se lasă seduşi de spaţii strălucitoare, impecabil întreţinute - optime pentru marele ritual al cumpărăturilor. Fiecare îşi proclamă propria accepţie a binelui: ubi bene ibi patria, şi la o scară mai mică. Extrem de regretabile sunt, însă, uşurinţa şi rapiditatea cu care noile supermarketuri s-au adoptat ca spaţii de promenadă, chiar de loisir. Mall-ul a devenit principala, căci cea mai populară, zonă de convivialitate urbană a Clujului. Vrea să se substituie „oraşului”, este „oraşul” reinventat într-o formulă abreviată şi cu calităţi la zi, altele decât cele acumulate în timp. Pentru marea masă, urbanitatea „prăfuită” a zonei istorice dovedeşte că nu ţine pasul cu mondenitatea proaspătă a noilor megaansambluri comerciale. Magazinele frumoase şi moderne plac, proximitatea între ele e ultracomodă, mărfurile noi şi de calitate stârnesc, se apreciază la superlativ faptul că la mall vara-i răcoare, iarna cald, că e curat şi miroase bine, că nu e praf, că ilustraţia muzicală exclude ritmurile orientalo-balcanice - calităţi indiscutabile, pe la noi, rare. Oricum, pentru publicul larg este dificil de separat shopping-ul de deambularea de plăcere şi de socializare, devreme ce promenada comercială e sădită trainic în gena de orăşean. Reflexul este, orice am zice, unul sănătos şi strămutarea de care vorbim este, întrucâtva, de înţeles: nu oamenilor, adică celor mulţi, li se poate în primul rând reproşa faptul că au ajuns să se plimbe pe corso-uri improvizate pe la margini de oraş şi să prefere, vezi bine, cei doi poli comerciali irezistibili. Ci celor puţini, dar decidenţi: protagoniştii prefacerilor urbanistice postdecembriste. (Şi mall-urile exprimă perfect ambiguitatea expresiei prefacere urbanistică!)
Marea disfuncţie cauzată de aceste hangare comerciale emancipate este, însă, tocmai faptul că se rup ostentativ de exterior, cu cât sunt mai seducătoare pe dinăuntru, cu atât au o rezonanţă mai ostilă pe dinafară. Construcţiile mall-urilor produc, per total, daune urbanistice majore. Contextul urban de amplasare este sfidat şi obstrucţionat, iar vecinătatea imediată este aservită şi sacrificată; ea devine o rămăşiţă, un spaţiu urban infirm – zonă de excluziune a atractivităţii publice. Spaţiile pietonale din jur sunt doar cărări de acces / evacuare pe care se dă buzna spre intrare sau spre ieşire; scara monumentală exterioară de la Iulius Mall racordată la un trotuar infim, cu o capacitate de două fluxuri pentru persoane intime, exprimă foarte bine dublul standard cu care s-au tratat spaţiile construite şi - adică versus - spaţiile neconstruite. (Între timp, de cînd cu suavele amenajări „ecologistice” de lângă, făcute, aşa, de ochii lumii, trotuarul s-a mai mărit cu vreun metru). Lăsând la o parte distorsiunea de scară urbană produsă de dimensiunile construcţiei, mai amintesc declasarea iremediabilă a lacului din apropiere, bordat de o şosea de serviciu şi confiscat ilicit nu doar de uriaşul magazin ci şi de puzderia de case de „rivieră” care-l parazitează pe malul opus. Şi, în viitorul imediat, de încă două clădiri de birouri amplasate, bineînţeles, tot pe domeniul public, că e cel mai la îndemână, iar „sustragerea din avutul obştesc”, ca orice rapt, de altfel, este o afacere cu profit maxim! Ţinând cont de amplasarea în zona lacurilor din Gheorgheni, a parcului de est al oraşului, implicaţiile negative ale complexului Iulius Mall sunt mult mai grave în comparaţie cu ale celuilalt, aşezat mult periferic. Complexul Polus Center este, însă, ca să mă exprim eufemistic, mai modest din punct de vedere arhitectural: imensul platou de adunare a maşinilor din faţa sa permite perspective îndelungi şi „degeaba” pentru că edificiul se întoarce cu spatele la privitor, are faţade inverse, expuse la interior. Ca orice supermarket care se respectă - pe sine, dar mai deloc oraşul - este o hală multiplicată prin repetate adăugiri, opacă la şi spre exterior, mai mult uriaş-recipient-de-mărfuri-şi-clienţi decât clădire. Acuma, dacă nu suntem foarte exigenţi, putem observa şi aplecarea spre „estetic”: volumul său amorf, extrem alungit, ale cărui reguli de compoziţie arhitecturală sau urbanistică – în cazul în care există - sunt imposibil de perceput de ochiul uman, este ornat printr-un fel de bastioane sau donjonuri care îi acuză într-o manieră ingenuă intrările. „Aşa, ceva deosebit”, vorba omului cu sensibilitate la frumos. Probabil că s-a dorit o fină aluzie la fortificaţiile cetăţii Clujului, de nu chiar un nobil gest recuperator pentru bastioanele dărâmate odinioară. Sau, vorbind serios, sunt o recunoaştere (voită ori nu) a intenţiei subversive de a propune un surogat al cetăţii, o alternativă concentrată la zona centrală!?
Dispersarea comerţului principal şi retragerea târgului reprezentativ din „oraş” (egal zona centrală, egal nucleul istoric) au şi vor avea o serie de urmări pe care nici nu le anticipăm şi pe care le vom gestiona mai târziu cu mare dificultate, dacă nu întreprindem nimic. Încet dar insistent, Oserul şi bâlciul aferent - prăvălii de haine vechi, taverne cu vitrine astupate pentru jocuri şi activităţi promiscue, covrigării de strâns cureaua, alte localuri de criză - încep să pătrundă în oraş şi să ia locul târgului primordial. Margin(alitat)ea tinde să invadeze centrul. Slavă Domnului că alimentaţia publică de tot felul şi de toate calibrele a proliferat admirabil (trebuie subliniat acest lucru), noroc cu birourile mici şi mijlocii, cu impasibilele sucursale bancare şi... cu farmaciile, acestea tot mai prospere, care rămân pe poziţii. Desigur, mai sunt şi multe alte dotări fidele, între care unele de maximă importanţă cum ar fi teatrele şi muzeele, dar să nu ne facem iluzii, acestea se adresează, şi s-au adresat dintotdeuna, unei minorităţi culturale. În schimb, cinematografele din centru, atât de populare odată, nu fac nici ele faţă concurenţei multiplexurilor adăpostite în încăpătoarele mall-uri decât pe perioada TIFF-ului. Festivalul de film - un eveniment pilduitor pentru cum se poate susţine în subsidiar menirea şi viabilitatea centrului istoric. E drept, doar o săptămână pe an, dar o face, parcă, mai temeinic decât politicile administraţiei locale tot anul.
Migrarea dinspre periferie a unor dotări, inversiunile de distribuţie, repudierea de către o bună parte a locuitorilor a rolului prim al zonei centrale în convivialitatea urbană de zi cu zi, toate acestea au ca efect destructurarea logicii tradiţionale a întregului şi deposedarea de importanţă a nucleului. Bineînţeles că părăsirea acestuia de către marele comerţ nu înseamnă anticiparea ruinării sale. Însă relocarea comerţului de top duce la sărăcirea valenţelor multiple ale zonei centrale. „Oraşul” reinventat – noul târg urban divizat între cele două megaansambluri comerciale asigură doar o înţelegere sumară, caricaturală a ideii de spaţiu public urban. Şi nu poate constitui o alternativă la centrul istoric pentru că mall-urile nu configurează nuclee urbanistice, nu beneficiază de pieţe urbane şi nu ocazionează apariţia unor astfel de pieţe, nu cooperează cu alte funcţiuni. În general, îşi sunt suficiente sieşi. Mall-urile Clujului sunt „obiective de utilitate publică” - ca să nu uităm limba de lemn a cadrului-conţinut al documentaţiilor de urbanism - care pot fi pretutindeni şi nicăieri; ele se dovedesc a fi autonome în raport cu reţeaua ierarhică de distribuţie a dotărilor urbane şi în răspăr cu schema de trafic major a oraşului. Şi asta în condiţiile în care sunt construcţii de risc urbanistic sever.
De altfel, amplasarea inadecvată a dotărilor urbane majore este de ani buni o specialitate locală clujeană; ea este reflexul unor politici urbane nebuloase şi a creşterii în neorânduială a oraşului şi a cauzat o dezorientare / debusolare urbanistică de ansamblu cu care se pare că ne-am obişnuit, ceea ce nu-i deloc în regulă. Ne complacem în situaţia că zona istorică sau centrele de cartier sunt supuse treptat efectului de domino al operaţiunilor urbanistice hazardate, prin deturnarea interesului comercial major şi ecranarea importanţei lor. Ne complacem că oraşul funcţionează descentrat. Iulius Mall şi Polus Center s-au construit cu râvnă fără schelărie urbanistică, ca multe altele – clădiri bancare, arene de sport, întregi zone rezidenţiale etc. -, în baza unor motivaţii strict punctuale şi partizane, deci, şubrede, căci nesusţinute de argumente la scară zonală sau a ansamblului urbei.
Lumea contemporană are o structură flexibilă care tinde să se desprindă de genealogii şi tradiţii, inclusiv urbane. Privitor la gradul de aderenţă al populaţiei actuale la oraşul vechi, l-aş cita pe George Banu, cunoscutul teatrolog (că tot asemuiam centrul istoric cu o scenă urbană), care spunea că „înţelegerea oraşului european cu trecut medieval şi ataşamentul aferent sunt aspecte de legătură afectivă şi apartenenţă intelectuală care apar doar pe fondul unor cunoştinţe acumulate şi al unei înrudiri asumate”. În timp ce „importanţa simbolică şi emoţia locurilor urbane de acest tip se pot resimţi doar de un spirit occidentalizat”. Cred că niciodată până acum în istoria Clujului populaţia nu a avut asupra cadrului construit al propriului oraş, simultan, reprezentări atât de diferite. Iar arhitecţii nu fac decât să ilustreze prin opţiunile lor largi şi complezente aceste contrarii, să dea concreteţe „urbanistică” amalgamului şi paradoxului, arbitrariului şi neclarităţii.
de Lucian POPA
Citiți partea a doua a articolului aici.
