Un discurs funebru la căpătâiul realismului socialist (II)
Prima parte a articolului aici.
Efecte asupra practicii
Evident, discursul a fost menit să dea o lovitură - uşor oblică, dar dramatică totuşi - realismului socialist şi, prin el, stalinismului remanent. Era un manifest împotriva a ceva, mai degrabă decât catalizator al unei estetici alternative. Agenda arhitecturii moderne a fost sursa de inspiraţie pentru liderul sovietic. Este de asemenea evidentă influenţa discursului asupra practicii din URSS şi ţările satelit. Din 1955 înainte, doar edificii aflate la acea dată în construcţie au continuat să fie edificate, nu fără a suporta criticile aspre la adresa costurilor şi a decoraţiilor lor. Practic, din 1957 nu se mai poate vorbi despre arhitectură "stalinistă" nici în URSS, nici în majoritatea ţărilor-satelit. Mordvinov, autor al Hotelului Ukraina (unul dintre zgârie-norii stalinişti), şi-a încasat porţia de critică chiar în discurs. Metrul pătrat de construcţie costa cu 17% mai scump decât cel de la Hotelul Moskva [1], nu în ultimul rând datorită decoraţiei excesive. Multe pavilioane de la Expoziţia agricolă unională din Moscova (descrisă in extenso de arhitectul său şef A Jucov în Arhitektura SSSR 7/1954, respectiv în Arhitectura RPR 9/1954) au fost terminate după moartea lui Stalin [2]. Casa Sovietelor RSFSR de pe Krasnopresnenskaia a fost ridicat ulterior urmând îndeaproape proiectul său dinainte de 1954, dar epurat aproape in întregime de ornamentică. Stadionul Central Lenin din Lujniki (1956, arh A.V. Vlasov - în 1954 arhitect-şef al Moscovei, "un arhitect bun, dar care uneori nu manifestă cea mai bună perseverenţă", spunea Hruşciov în discurs), aminteşte edificii dinainte de război precum Stadionul Dinamo a lui Boris Iofan: clasicist încă, dar fără decoraţia flamboiantă a edificiilor de după 1948.
În urma hotărârii CC al PCUS din 4 noiembrie 1955 "elementele stilistice inutile" au fost în mod oficial şi definitiv eliminate din discursul arhitectural şi pe toată durata anului 1956 s-a trecut la un proces de epurare a proiectelor anterioare. Un text din 1958, semnat de primul secretar al Uniunii Arhitecţilor Sovietici P. Abrosimov, ne aminteşte că astfel s-ar fi economisit 10 miliarde de ruble, adică 2% din costul total (Arhitektura SSSR 5/1958, 23-5). În 1956-57 Gosstroi şi Uniunea Arhitecţilor Sovietici au organizat noi concursuri pentru proiecte tipizate de locuinte şi edificii publice. Scopul urmărit era acela de a reduce consturile cu 8-11% într-o primă fază, urmând ca, prin aplicarea secţiunilor de apartamente unifamiliare adoptate în 1957, a prefabricării şi tipizării ("Tipizarea a devenit linia principală în dezvoltarea construcţiilor şi arhitecturii în Uniunea Sovietică." - Abrosimov, 23), să se ajungă la dezideratul de 15% economie în comparaţie cu costul clădirilor similare staliniste, pe de o parte, respectiv la lichidarea într-un deceniu a problemei locuinţei în URSS, pe de altă parte. Potrivit lui Ockman şi Eigen, care amintesc cu prudenţă discursul lui Hruşciov ca pe un posibil text modernist (1993, 184), consecinţa următoare a fost că aproape 70% din părţile constructive ale clădirilor au devenit prefabricate, spre deosebire de 25% în 1950. Deşi în 1948 Academiei de arhitectură i se ceruseră prototipuri pentru diferite tipuri de clădiri, nu o reală tipizare era rezultatul acestui demers, după criteriile lui Hruşciov. Rezultatul fusese: 50 de tipuri diferite de apartamente şi (atenţie!) 200 de tipuri de clădiri publice, fiecare cu setul său de ornamente şi detalii "tradiţionale" şi "naţionale". După 1954, asemenea "risipă" nu se va mai petrece.
Ceea ce nu înseamnă că modernismul sovietic de după discursul lui Hruşciov a reprezentat o întoarcere frontală la experienţe constructiviste. Expusă la Bruxelles în pavilionul sovietic, arhitectura prefabricată, croită respectându-se indicaţiile liderului sovietic, însemna de fapt "un tratament bazat pe dezbrăcarea faţadei şi pe mai puţine simetrii obligatorii, dar care, în rigiditatea concepţiei rămânea similar lucrărilor duse la bun sfârşit sub Stalin" (ibidem).
De asemenea, trebuie menţionat că discursul lui Hruşciov nu este decât primul dintr-o serie de luări de poziţie ale liderului bolşevic în problemele locuinţei de masă, ale tipizării. În discursul său la Congresul al XX-lea al PCUS, Hruşciov a reiterat necesitatea apariţiei unui "stil arhitectural socialist". Trebuia produsă mutaţia de la o "concepţie estetizantă şi unilaterală" (Abrosimov, 23) la dezvoltarea tehnicilor de construcţie, la economie, confort şi "un înalt conţinut de idei şi principialitate în muncă" (ibidem). De asemenea, o nouă cuvântare pe problemele construcţiei şi arhitecturii este rostită la 12 aprilie 1958 de acelaşi Hruşciov; în stenogramă, ea este publicată de Stroitelnaia gazeta 79/2 iulie 1958 şi apoi reluată şi în presa de specialitate est-europeană. Chiar la patru ani după propriul atac împotriva trecutului imediat, Hruşciov continuă să constate că unii constructori sunt încă "prizonierii proiectelor elaborate anterior [anului 1954, n.m]" (Arhitectura RPR 8-9/1958, 7), că "nu toţi arhitecţii au renunţat la ornamentarea inutilă, dar costisitoare, a faţadelor de clădiri", ceea ce dovedea că "reorganizarea arhitecturii nu este terminată" (ibidem). Hruşciov propune şi câteva teme noi: căminul de (ne)familişti amintind de casa-comnă a constructiviştilor ruşi, cu bibliotecă mobilă, sală socială, unde grupurile sanitare, ca şi bucătăria de altfel, "trebuie să fie comune" (ibidem, italicele mele, AI). 10-15% din totalul construcţiilor de locuinţe trebuia dedicat acestor cămine, unde o parte semnificativă din serviciile locuirii este delegată: dereticarea camerei respective, creşa, bucătăria, spălătoria trebuiau extirpate din interiorul casei şi socializate. De asemenea, Hruşciov propune disocierea dintre locuinţe pe de o parte şi magazine, dotări social-culturale, pe de cealaltă parte; ele par a nu coabita mulţumitor într-un unic edificiu.
Micşorarea înălţimii camerelor de locuit la 2,5 m şi eficientizarea şantierelor de prefabricate sunt de asemenea teme privilegiate ale acestui discurs. Toate aceste eforturi de edificare rapidă şi industrializată au drept raţiune întrecerea cu "cel mai puternic atlet - capitalismul american", pe care sovieticii au datoria "de a-l pune cu umerii la pământ(...)înainte de a părăsi această lume să râdem de capitalişti şi să le arătăm superioritatea comunismului faţă de capitalism" (idem, 10).
Revenind la problema teoriei arhitecturii în perioada post-stalinistă, două sunt poziţiile radicale exprimate de către arhitecţii sovietici, reflectând dilemele în care aceştia erau aruncaţi de consecinţele discursului lui Hruşciov privind reconstrucţia în arhitectură. La 12 aprilie 1958, Hruşciov reiterează problemele arhitecturii într-o cuvântare la conferinţa unională a constructorilor, anunţând că simpla epurare a decoraţiei de pe faţade - oricum un proces încă neîncheiat, aşa cum s-ar fi cuvenit deja - nu înseamnă încă reconstrucţie: "Mulţi înţeleg greşit sarcinile reconstrucţiei şi o privesc doar ca pe o reducere a exagerărilor în arhitectură. Problema constă însă în schimbarea principială a orientării arhitecturii şi această chestiune trebuie dusă până la capăt".
Care capăt? Primul întrevăzut dintre ele a fost sintetizat de A.I.Burov în cartea sa Esenţa estetică a artei şi a fost ulterior criticat vehement în Arhitektura SSSR 2/1958 într-un articol "publicat spre discutare": "Despre calităţile estetice ale construcţiei de masă", al arhitecţilor G.Minervin şi M.Fedorov. Poziţia lui Burov este aceea că arhitectura are o slabă capacitate de a exprima ideologie şi că este, de aceea, aproape inutilă ca artă (din perspectiva artelor-ca-instrument al propagandei), întrucât nu este în măsură să reflecte realitatea şi, deci, să dea seama despre aceasta, ca alte forme ale conştiinţei. Nu întâmplător, crede autorul: arhitectura este mai apropiată designului şi industriei decât artei, este un fenomen para-artistic. Concluzia: arhitectura este de asimilat domeniului industrial, sub forma construcţiilor tipizate şi trebuie încetat a se mai pretinde de la arhitectură să semnifice, când tot ce trebuie ea să facă este să adăpostească. Folosind termeni heideggerieni, arhitectura trebuie să renunţe la a mai dori să fie operă de artă, repliindu-se pe poziţia sa de ustensil, asupra căruia atenţia celui ce îl foloseşte nu trebuie să zăbovească. Poziţia lui Burov poate să pară o "traducere" fidelă în planul esteticii a indicaţiilor lui Hurşciov din 1954.
Dimpotrivă, cred cei doi critici ai lui Burov mai sus citaţi, calităţile estetice ale arhitecturii nu sunt un ce adăugat dinafară, ci rezidă exact în firea casei, în chiar faptul existenţei sale ca făptură tectonică ("De obicei se subliniază că o operă de arhitectură trebuie să emoţioneze pe om prin acţiunea proporţiilor structurii sale tectonice, prin mijloacele de expresivitate ale proporţiilor şi ritmului. Toate aceste calităţi şi proprietăţi ale arhitecturii se raportează la noţiunea de "imagine artistică". Desigur că lucrurile stau chiar aşa.") şi, mai apoi, în capacitatea acestei case de a servi optim scopului său ("Casa de locuit (sic!) sau clădirea grădiniţei de copii pot deveni, de exemplu, expresia ideii grijii faţă de om, deoarece această idee este cuprinsă în însuşi conţinutul acestor obiecte. Palatul Sovietelor va exprima ideea victoriei socialismului şi măreţia epocii noastre, întrucât însăşi construcţia Palatului Sovietelor din Moscova va constitui o mărturie a grandioaselor realizări şi succese ale poporului sovietic").
Autorii oferă în proces o interpretare modernă a statutului ontic al arhitecturii, lucru evidenţiat şi de definiţia dată ei, chiar dacă contaminată de retorica vremii: "Cînd se vorbeşte despre imaginea artistică în arhitectură, se spune de obicei că această imagine trebuie să exprime destinaţia clădirii (forma urmează funcţia, n.mea. A.I.), trăsăturile şi particularităţile naţionale ale construcţiei, să reflecte timpul când a fost executată construcţia (expresia contemporană şi refuzul retrospectivismului istoricist, n.mea A.I.), apartenenţa ei de clasă etc."
Acesta este al doilea "capăt" pe care îl implica în nivelul său latent discursul hruşciovist: modernitatea. Un alt argument în favoarea acestei teze ni-l oferă comentariul în marginea discursului din 1954 pe care îl face arh.K.Ivanov în articolul "Să învingem concepţiile estetizante, unilaterale, din arhitectură", tradus din Arhitektura SSSR 10/1958 în Arhitectura RPR 12/1958. Ivanov reia un citat dintr-un alt articol de S. Kallistratov ("Despre însemnătatea creaţiei arhitecturale", Arhitektura SSSR 1/1958), care proclama "Sarcina arhitectului constă tocmai în aceea că, ţinând seama de condiţiile vieţii, precum şi de tehnica modernă şi proiectând în primul rând locuinţa, să asigure în ea confortul, iar apoi să se gândească la faţadă" (subliniat în text de K.Ivanov).
În-loc-de-manifestul arhitecturii est-europene
Este discursul lui Nikita Hruşciov cu adevărat un manifest ignorat al arhitecturii est-europene? Răspunsul nu poate fi dat printr-un simplu da sau nu.
Pe de o parte: da. Pentru că el celebrează o agendă modernă explicită - preocuparea socială şi progresul, industrializarea construcţiilor (prefabricare, tipizare, folosirea betonului armat, eficientizarea lucrărilor de construcţii şi a costurilor acestora), o recognoscibilă parafrazare a sloganului "forma urmează funcţiei", şi obsesia pentru o "raţionalizare" a proiectării. În critica adusă realismului socialist, discursul uzeză un jargon modernist (ponderat însă, trebuie reamintit, de contextul puternic ideologic al limbii de lemn) şi respinge exagerările anti-constructiviste, fără însă a reabilita însă definitiv estetica avangardei ruse şi, mai ales, fără a îngădui comentarii contemporane pe teme proprii acelui timp.
Pe de altă parte: nu. Deoarece a fost în primul rând un discurs politic, menit nu atât să revoluţioneze construcţiile şi discursul arhitectural sovietic, cât să înceapă demolarea eşafodajului stalinist: instituţii anchilozate, personaje identificate cu fostul regim, un învăţământ desuet. Discursul ordona schimbarea, nu o propunea ca pe o posibilă alternativă. Indicaţiile liderului de partid trebuiau "traduse" în practică fără întârziere şi fără comentarii critice.
De asemenea, multe din principiile avansate de Hruşciov nu aparţin retoricii moderne, ci sunt consecinţe ale principiilor economice bolşevice. Costul per metru pătrat, bunăoară, ca unic etalon de judecare a arhitecturii, are drept consecinţe nu o arhitectură deliberat severă, ci una pauperă semantic, inexpresivă. De asemenea, obsesia industrializării poate fi interpretată ca fiind mai degrabă o consecinţă a accentului (pus mai întâi de Stalin şi păstrat de bolşevici până în 1989) pe industria grea. De fapt, trebuie spus că discursul reflectă lipsa de alternative viabile a regimului sovietic în faţa încercărilor la care societatea îl supunea.
Situat în trena morţii lui Stalin, însuşi un product al fostei realităţi staliniste, Hruşciov trebuia să navigheze extrem de prudent. Avea de exorcizat trecutul, fără a demola în proces şi fundamentele regimului sovietic. Iată de ce propun în final circumspecţie în a caracteriza discursul lui Hruşciov din 7 decembrie 1954. În mod evident, el este începutul procesului de destalinizare în URSS. Pe de altă parte, reprezintă începutul sfârşitului arhitecturii realist-socialiste. Discursul lui Hruşciov suprimă a priori orice formă alternativă de discurs critic în aceste arhitecturi naţionale, îngăduite fiind doar comentariile în marginea textului ideologic oficial, care, chiar aşa fiind, ridica suficiente probleme teoretice şi metodologice spre a da de lucru institutelor, academiei şi presei de specialitate din URSS şi ţările-satelit. De aceea, în plus, discursul ţine loc de (stands for) acele virtuale manifeste ale arhitecturilor moderne postbelice în URSS şi Europa de est, pe care le-a făcut imposibile prin existenţa şi prin conţinutul său.
[1] Istoria, povestită de Trakhanov şi Kavtaradze, spune că Sciusev, care avea de redesenat faţadele a ceea ce trebuise să fie un proiect modernist, a propus lui Stalin două soluţii. Fiind doar jumătăţi de faţade diferite, unite de-a lungul axei de simetrie pe o aceeaşi planşă, Stalin a semnat-o ca fiind o unică propunere şi nimeni nu a îndrăznit să-i atragă atenţia asupra erorii. Aşa încât faţada hotelului Moskva este "disimetrică": două jumătăţi diferite de faţade.
[2] Casa a fost deteriorată în urma atacului lui Elţân din 1992 asupra parlamentului rus.
Augustin IOAN
