Și câștigătorul este ...

Romulus Zamfir. Iar concursul este cel pentru ocuparea funcției de decan în cadrul Facultății de Arhitectură de la Cluj-Napoca. Poziția de decan al unei școli de arhitectură este una foarte importantă, poate mai importantă decât aceea de a fi decan la o altă facultate. Să ne gândim la Rem Koolhaas (Harvard și mai nou Strelka), Mohsen Mostafavi (AA, Harvard), Eric Owen Moss (SciARC) etc. Rolul decanilor în aceste cazuri nu a fost cel de a administra o școală, ci de a crea o identitate a acesteia, de a transmite un suflu unitar, pornind de la propria lor viziune asupra arhitecturii. De ce este acest lucru important? Pentru că arhitectura rămâne încă unul dintre puținele domenii care nu se bucură de o definiție unitară, prin urmare nu se poate bucura nici de o autonomie a domeniului. Prinși între inginerie, științe sociale, filozofie, design urban, meșteșug, arhitectura e definită de cel care o practică, iar, în cazul școlilor de arhitectură, este definită de cele mai multe ori de decan. În cazul în care acesta nu dă o direcție școlii, fiecare profesor și student își urmează propria direcție, iar, de cele mai multe ori, aceste direcții intră în conflict.

Dar să revenim la noul decan al școlii de arhitectură de la Cluj-Napoca. Vom analiza programul managerial al acestuia și nu vom face nici o referire asupra activității sale profesionale. Alegerea pare evidentă, dacă în cazul lui Koolhaas, Owen Moss, sau Wolf D. Prix (Vienna) pare foarte clară legătura între activitatea lor profesională (și cercetarea care o însoțește) și direcția școlii pe care o conduc, în cazul domnului Zamfir este greu de făcut o astfel de evaluare a activității. Proiectele biroului acestuia sunt de multe ori victime ale dezvoltării accelerate a domeniului imobiliar clujean. Proiectele variază enorm între ele, fiind greu să distingem o anumită linie unitară, un fir comun, o unitate în activitatea profesională a acestuia.

Planul managerial poate fi însă analizat ca viziune a Școlii de Arhitectură clujene pentru următorii 4 ani. Voi analiza acest program și prin prisma experienței personale în trei sisteme de educație de arhitectură europene (Cluj-Napoca, Clermont Ferrand, Sheffield). Programul este împărțit în 5 capitole: activități didactice, activități de cercetare, resurse umane, activitate în domeniul financiar-economic și relația cu organizațiile studențești. Ceea ce se observă de la bun început este că planul managerial este un bricolaj. Nu putem vorbi despre O viziune, ci despre un set de idei, unele divergente, altele pur și simplu fără o legătură clară între ele. De aceea va fi greu de analizat documentul în ansamblu și, prin urmare, ne vom concentra doar asupra unor articole mai importante (lăsând la o parte cele foarte vagi, introduse poate doar ca planul să sune mai bine, dar fără a prezenta o soluție concretă).

Începerea acordării diplomelor de urbanist (art.1) pare la prima vedere o idee bună. Cum spunea un bun coleg de-al meu: „ar trebui să îmi dea jumătate de taxă înapoi, eu am venit să fac arhitectură și urbanism și am făcut doar arhitectură” (și poate nici pe aceea la un nivel satisfăcător). O idee bună așadar dar cu câteva probleme: în școala clujeană este bine la un moment dat să se facă distincția între urbanism și urban design. Voi fi declarativ în acest caz: în școala de arhitectură și urbanism de la Cluj nu s-a făcut urbanism în ultimii 8 ani, ci doar design urban și nici designul urban nu a depășit stadiul planurilor frumoase (poate doar cu mici excepții, e de apreciat totuși munca celor de la Planwerk cu studenții, dar nici aceștia nu merg mai în detaliu). Designul urban care se face în acest moment la Cluj este un exercițiu abstract, cu puține contacte cu indivizii „afectați” de intervenții, cu puține viziuni viabile și nici nu mai vorbesc de problema sustenabilității (înțeleasă de cele mai multe ori incomplet). Așadar, pentru a da o diplomă de urbanism, ar trebui regândite cursurile legate de urbanism, introduse enorm de multe cursuri în plus (alți oameni, altă distracție), devenind poate o opțiune separată de la un punct (sistemul undergraduate – graduate, adică licență – master, ar putea ajuta în acest caz).

Conceperea unor sisteme flexibile de evaluare a studenților, menită să definească mai exact competențele dobândite la fiecare nivel de pregătire (art. 4) se adresează unei probleme resimțite la Cluj. Deciziile profesorilor sunt de cele mai multe ori arbitrare, iar unele decizii se bat cap în cap. Dar gândirea unor criterii de evaluare, tabele și tabelașe nu ajută. Acestea tind să devină din ce în ce mai detaliate, iar în timp profesorii ajung simpli funcționari care bifează pe un tabel ce a făcut și ce nu a făcut studentul. În cazul unor profesii cu o anumită doză de creativitate introducerea unor astfel de tabele de evaluare fie nu vor avea efect și nu vor putea fi aplicate, fie dacă sunt aplicate, vor genera mediocritate. Uneori ambiguitatea și conflictul sunt de dorit pentru stimularea creativității.

Structurarea programelor doctorale în cadrul programelor de cercetare a departamentelor (art. 14 și 15) și creșterea numărului de doctoranzi sună de asemenea foarte bine. Crearea unei mase critice de cercetători în arhitectură poate pune școala pe repede înainte. Dar există câteva probleme: pentru un număr mai mare de doctoranzi ai nevoie de un număr mai mare de conducători de doctorat, lucru care cel puțin pentru următorii 4 ani e foarte improbabil. De asemenea, subordonarea doctoratelor față de departamente e poate o măsură cam drastică. Poate înainte de acest lucru ar trebui definit profilul școlii doctorale de la Cluj. Cei de la București au reușit o anumită definire: SITT (spațiu, imagine, text, teritoriu). O definire extrem de vagă, care permite practic aproape orice temă, dar totuși e o definire. La școala doctorală clujeană există teme care variază de la new urbanism la rolul computational design în problemele de eficiență energetică a clădirii. Poate că un fir mai logic ar fi definirea direcției școlii doctorale în funcție de profilul conducătorilor de doctorat și apoi modelarea unor programe de cercetare care să implice o colaborare între doctoranzi, iar, înspre final, dacă aceste cercetări au rezultate, o implementare într-un fel sau altul în cadrul școlii (fie la nivel de master, fie în cadrul unor seminarii sau în cadrul atelierelor).

Nu se menționează nimic despre scăderea numărului de studenți, care, în cazul Facultății de Arhitectură din Cluj-Napoca este mai mult decât necesară. Este necesară atât din cauza lipsei de cadre didactice suficiente pentru a avea discuții serioase cu studenții, cât și din cauza lipsei de spații. Experiența mea din cadrul atelierului de proiectare a anului 2 mi-a arătat că pentru un efectiv de 6 grupe de 24 de studenți, 12 îndrumători sunt prea puțini. De multe ori am fost nevoit să îmi chinui studenții să rămână și după program pentru a putea discuta cu fiecare. Ascultarea propunerilor studenților, a ideilor acestora presupune răbdare, răbdarea presupune timp.

Așadar, planul managerial al domnului Zamfir pare la o primă vedere foarte vag. Planul conține și alte puncte bune, necesare și câteva absolut gratuite, pe care vă invit pe dumneavoastră sa le găsiți și să le interpretați  (http://fau.utcluj.ro/download/alegeri2012/Plan_Managerial_Romulus_Zamfir.pdf). Ambiguitatea este uneori bună, permite modificări pe parcurs, adaptabilitate. În același timp poate presupune și un minim de schimbări, o atitudine non-combat, insuficient pentru a duce școala mai departe. Ambiguitatea planului managerial ne face de asemenea să credem că școala de arhitectură de la Cluj nu își va găsi identitatea nici în acești următori 4 ani, tocmai când identitatea școlilor de arhitectură devine din ce în ce mai importantă (a se revedea textul lui Pierre von Meiss). La întrebarea: celălalt era mai bun sau mai rău, răspunsul este da. Cu siguranță era mai clar.


Text de Dragoș Dascălu
http://dragosdascalu.wordpress.com/

 
 

1 comentariu:

petre
16 May 2012 - 03:00 pm

Daca sunt bine informat, decanul este numit de catre rector. In acest caz se poate suspecta, mai ales in Romania (ca asta e adevarul din pacate) ca interesele so optiuniile sunt mai degraba politice decat profesionale. Ca atare nu pot sa sper decat ca in ciuda acestui fapt, omul poate face macar cativa pasi inainte.