Metamorfoza fortificaţiei din Sibiu sau Capitală Culturală Europeană – Sibiu 2007
Unde este mai exact orașul Sibiu și ce a făcut ca să merite titlul de Capitală Culturală Europeană în 2007?
Cei care vin aici și care sunt interesaţi de vizitarea acestui oraș își pun adesea aceste întrebări.
Răspunsul la prima întrebare e de fapt o condiţionare legată de poziţia geografică, sau mai degrabă de momentul istoric din evul mediu în care Regele Ungariei le-a acordat saxonilor de la nordul Carpaţilor Meridionali misiunea de a apăra Transilvania și implicit Europa. O propoziţie importantă dintr-un slogan al zilelor noastre ne înștiinţează că „Sibiul e tânăr încă din 1191”. Cum este posibilă o asemenea realizare? Probabil că activitatea necontenită dejoacă planurile trecerii timpului, în special atunci când acţiunea are substanţă și când e binecuvântată. Dar ce semnifică toate acestea în cazul Sibiului?
Așezarea din evul mediu nu a rămas la stadiul de sat cu o biserică fortificată în mijloc, ci datorită creșterii sale constante și a construirii celei de-a treia centuri de fortificaţii, a fost ridicată la rangul de oraș în „Euro-regiunea” secolului al XVI-lea.
Și „nucleul” a continuat să se dezvolte, cu cea de-a patra centură de fortificaţii înconjurând satul – cunoscut în zilele noastre sub numele de orașul de jos. În secolele XVI-XVII au fost luate măsuri de protecţie împotriva năvălitorilor prin adăugarea de tunuri, ceea ce a semnificat construcţia de ziduri suplimentare, turnuri de poartă, ziduri de apărare și bastioane. Se pare că rezultatul a fost extrem de eficient, întrucât orașul nu a fost niciodată ocupat de dușmani. Astfel, întrucât proprietăţile fixe și mobile se aflau în deplină siguranţă, oamenii aveau și ei răgaz să se gândească la construcţia de biserici gotice unice sau palate cu donjoane, școli eficiente, spitale așișderea, la amenajarea de pieţe și străzi, la construcţia de case negustorești renascentiste cu arcade.
Dreptul la autodeterminare definit în evul mediu a pregătit terenul pentru receptarea de către populaţie a reformelor religioase. Sașii transilvăneni s-au convertit aproape în unanimitate la luteranism. După Brașov, Sibiul era al doilea centru de învăţământ progresist-umanist, iar școala se găsea chiar în centrul orașului, în Colegiul Brukenthal, care este și acum un loc de excelenţă.
Cum s-a dezvoltat fortificaţia în timpul Contrareformei?
În spiritul „toleranţei” o nouă biserică romano-catolică și o școală iezuită au fost construite între Piaţa Mică și Piaţa Mare. Aici slujba se ţinea în limba latină, în timp ce fosta catedrală gotică a rămas germană-luterană. Aceasta este povestea secolului al XVIII-lea, când o biserică maghiară reformată și o biserică ortodoxă românească din lemn au apărut separat în zona mai îndepărtată a orașului de sus din acest oraș multiconfesional, iar o sinagogă s-a construit în orașul de jos. Desigur, acest tip de mentalitate deschisă a îmbogăţit orașul cu un nou capitol. Fortificaţiile și-au pierdut rolul de apărare și în 1788 a urmat metamorfoza culturală a Turnului Gros. Acest turn construit în 1540 a găzduit primul teatru. Noua scenă a Sălii Thalia construită pe locul fostului depozit de pulbere a transformat spiritul locului. Sibiul era pe atunci capitala Transilvaniei. Samuel von Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei, a transformat două case din centru într-un palat baroc monumental, punând bazele primului muzeu al orașului, care expunea colecţiile sale personale.
Care a fost evoluţia Sibiului în secolul al XIX-lea?
Iniţiativele private ajung foarte curând să devină puncte de interes ale orașului. Un Muzeu al știinţelor este construit lângă teatru, Compania de muzică primește o clădire în centru, centrul ASTRA se construiește pentru românii din Transilvania, iar organizaţiile civile maghiare își au sediul în Piaţa Mare.
Turnurile de poartă de pe principalele străzi sunt dărâmate ca să facă loc pentru dezvoltarea „nucleului” orașului. Acesta este extraordinarul moment în care „capsula” orașului, veche de câteva secole arată că ascunde în ea un fruct copt. A mai trebuit să treacă încă un secol pentru ca noi să putem admira și preţui acestă minune la adevărata ei valoare. În tot acest timp, „fetusul” de 80 de hectare a supravieţuit revoluţiei moderniste a designerilor urbani, a trecut prin vârtejul celor două războaie mondiale, pentru ca astăzi, trecând printr-o fază prăfuită și zbârcită, să cunoască o nouă metamorfoză.
Mulţumită protectorilor săi, graţie valorilor sale unice și nu în ultimul rând graţie providenţei, centrul istoric al Sibiului a atras din nou atenţia lumii în anul 2007. Metamorfoza modernă a fortificaţiei privește cu îndreptăţită uimire la patrimoniul construit și la spiritul locului. Sloganurile acestui an sunt „multiculturalism, multi-etnicitate, multi-confesionalism”, sau „Sibiu, orașul culturii și al culturilor”.
Anul acesta, zona înconjurată de zidurile fortificaţiei găzduiește cele mai importante evenimente ale Capitalei Culturale Europene. Prima centură a fortificaţiei, care astăzi formează Piaţa Huet este cel mai important loc în care se regăsesc rădăcinile spiritualităţii medievale. Concertele de orgă din biserica fortificată, cântate la orga romantică și veche cu 6000 de tuburi, sunt astăzi un catalizator al amintirilor și al vieţii ecumenice religioase.
Cea de-a doua centură a fortificaţiei, care azi formează Piaţa Mică, reprezintă renașterea vieţii urbane și face trecerea spre Piaţa Mare. Fostul Turn al Sfatului, care era unul dintre turnurile de poartă ale fortificaţiei a devenit simbolul vieţii orășenești a așezării. De la etajul șapte al turnului putem admira minunata panoramă a centrului istoric, care își așteaptă încă aprecierea ca patrimoniu mondial. Piaţa Huet, Piaţa Mică și Piaţa Mare formează o excepţională structură centrală triplă, care nu este numai o excepţie de planificare urbană, ci este și o „scenă” unică în aer liber a evenimentelor culturale din 2007, o zonă de expoziţii, informare, amuzament, sau meditare, având deci funcţii polivalente.
În 2006, Sala Thalia din Turnul Gros al celei de-a treia centuri de fortificaţii – centrul Filarmonicii de Stat Sibiu – a primit un premiu special Europa Nostra pentru excelentele soluţii identificate în conservare și reutilizare. La umbra zidurilor cetăţii se află o parcare și o zonă pietonală care traversează șanţurile de apărare, mergând pe lângă turnuri și urmează traiectoria sinuoasă a străduţelor orașului medieval până la bijuteriile arhitectonice protejate de pieţele centrale și fortificaţii.
Acum să enumerăm obiectivele pe care turiștii pot să le vadă înăuntrul și în afara zidurilor orașului în 2007.
Vor fi menţionate proiectele de reabilitare, restaurare și revitalizare a orașului, cu toate etapele lor și fazele de realizare. Motivaţia, voinţa politică și mediul material și intelectual sunt probabil cei mai importanţi factori pentru reușita proiectelor de tot felul și pentru buna execuţie a lor.
Care a fost situaţia în cazul centrului istoric al Sibiului?
În septembrie 2000, noul primar sas al orașului a fost de acord, în numele administraţiei locale, cu ducerea la bun sfârșit a proiectelor de reabilitare existente și cu crearea unei noi strategii de revitalizare. În același timp s-a deschis biroul german GTZ (Agenţia Germană pentru Colaborare Tehnică), care oferea asistenţă gratuită, consultanţă și investiţii cu privire la zona fortificată a Sibiului – iniţial, el trebuia să-și desfășoare activitatea pe o durată de 3 ani, apoi intervalul s-a extins la 5 și apoi la 7 ani. În primul rând, ei au încercat să evalueze și să soluţioneze problemele de natură socială, dar dincolo de aceasta, au și accelerat și și-au asumat parţial partea logistică a proiectelor de planificare urbană. Din 2001, un birou special care se ocupă de monumente și de centrul istoric, amenajat în cadrul primăriei Sibiu, s-a ocupat de coordonarea strategiilor de reabilitare și de programarea proiectărilor și execuţiilor, ca primă iniţiativă în acest sens în România.
În acel an, reglementările generale cu privire la centrul istoric au fost în sfârșit declarate ca având un caracter juridic de constrângere și toate posibilele proprietăţi comune/monumente au putut fi localizate și înregistrate. Între 2002 și 2004 mediul economic s-a stabilizat, deci au putut fi derulate intervenţii concrete pe baza unor decizii locale. Intervenţiile de urgenţă și consolidări statice au fost derulate în acești doi ani – este vorba despre pereţii de sprijin din Piaţa Mică și despre primii pași care au fost făcuţi în vederea consolidării primului zid al fortificaţiei.
2004 a fost anul schimbărilor în ceea ce privește motivaţiile pentru revitalizarea urbană. În februarie orașul și-a depus candidatura pentru statutul de Capitală Culturală Europeană 2007.
„Casa Luxemburg” din Piaţa Mică nr. 16 a fost predată în aprilie, și cu aceasta Luxemburgul și-a făcut introducerea în faţa orașului și a Europei întregi, cu cultura și generozitatea sa, în spiritul unui trecut european comun. În mai, împreună cu provincia Luxemburg, orașul Sibiu și-a câștigat dreptul de a organiza programe culturale în 2007, ca un duo în care partenerii tocmai s-au descoperit unul pe celălalt, o relaţie pe axa vest-est, precum și nord-sud având rădăcini etnice comune, dar și un trecut și un prezent colorat. Astfel, subtitlul evenimentelor comune ale tandemului Luxemburg-Sibiu (Nagyszeben-Hermannstadt), Capitalele Culturale Europene în 2007 a devenit multiculturalism, multi-etnicitate și diversitate religioasă.
Restaurarea fostului Turn Gros a fost fi nalizată în iunie 2004. Această clădire a funcţionat ca și teatru încă din 1788, apoi în 1948 a fost transformată într-un club muncitoresc, ca urmare a unui grav incendiu și din anul 1988 a devenit scena de desfășurare a unor proiecte îndrăzneţe, dar care se conturează cu greutate. „Re-consacrarea” sălii de concerte a avut loc în 2004, graţie alegerilor administrative din iunie, pentru că președintele de stânga al Consiliului Judeţean Sibiu a considerat că acesta a fost unul din succesele campaniei sale. Așadar, clădirea a devenit unul dintre reperele culturale în renovarea orașului Sibiu, unul dintre simbolurile contemporane ale metamorfozei fortificaţiei.
În 2004 primarul sas al Sibiului a obţinut aproape 90% din voturi și a fost reales, „puterile depline” de care s-a bucurat în timpul acestui mandat fiindu-i asigurate prin voturile favorabile a 95% din votanţii români și a 65% dintre membrii consiliului Forumului Democratic al Germanilor din România. Din 2004, președintele Consiliului Judeţean este de asemenea sas, iar reprezentarea în cadrul Forumului Democratic al Germanilor din România este de 50%. În cele mai mari orașe din judeţ, cum ar fi Mediaș sau Cisnădie, primarii au de asemenea rădăcini germane.
Acest factor politic a jucat un rol extrem de semnificativ în restaurarea ulterioară a centrului istoric. Acordarea la timp a fondurilor necesare, stabilirea ordinii importanţei și respectarea termenului limită stabilit – decembrie 2006 au ajutat nespus de mult la atingerea rezultatului scontat.
Astfel, 2005–2006 a devenit intervalul de timp cel mai fructuos și mai plin din întreaga metamorfoză a centrului istoric al Sibiului. Structura triplă atât de specială a pieţelor a devenit scena pe care s-au derulat săpături arheologice, restaurări complete de infrastructură. Pieţele au fost repavate, au primit mobilier urban nou, li s-a asigurat un sistem de iluminat și faţadele le-au fost restaurate. Strategiile repetate de eliminare a traficului din zona fortificată a orașului au dus la apariţia de noi zone pietonale în centru. Astfel, pieţele sunt în legătură directă cu orașul de jos prin partea de nord, unde două din cele trei pasaje restaurate fac legătura doar între zone pietonale. Astfel, Piaţa Huet poate fi accesată în direcţia primului turn de poartă prin pasajul turnului, în timp ce Piaţa Mică este conectată cu Piaţa Aurarilor prin turnul de poartă al celui de-al doilea sistem de fortificaţii, cu ajutorul unor scări care acoperă diferenţa de înălţime de 13 m.
Punctele de conexiune prin străzi în rampă nu sunt deloc mai puţin spectaculoase, de pildă strada Ocnei, al cărei prim element de joncţiune, cu o trecere pe deasupra și pe dedesubtul Pieţei Mici a fost creat în 1859, când peste rampă a fost construit „Podul Minciunilor” din fier forjat. Autovehiculele pot ajunge la parcarea din Piaţa Mică pe această stradă, iar porţile care restricţionează accesul marchează locul unde odată era turnul de poartă.
Cealaltă stradă în rampă care a fost restaurată, prin care se poate ajunge la pieţe din direcţia orașului de jos este strada Odobescu, care a fost construită la lăţimea ei actuală în prima jumătate a secolului XX, când un întreg șir de clădiri a fost demolat în vederea construcţiei unei noi școli de băieţi, a unei săli de sport și pentru amenajarea curţii școlii. Acest moment a provocat cea mai mare pierdere structurii orașului medieval, care la sfârșitul secolului XX a devenit cea mai discutabilă imagine a centrului istoric al orașului. În era socialistă, clădirea principală a devenit o Școală de Arte, teatrul și teatrul de păpuși s-au mutat în sala de sport, iar curtea școlii a fost împrejmuită cu un gard prefabricat din beton. De-abia în perioada 2002–2004 a fost luată o nouă decizie, când s-a ivit ocazia construirii unei săli de sport „prefabricate” în curtea școlii - una dintre cele 400 de săli de sport „din tablă” construite în toată ţara prin programul finanţat de Ministerul Educaţiei și Cercetării. În final, aceasta a devenit o excepţie, dar cu estimări făcute de trei ori și cu un plan special de construcţie conceput de către municipalitate. Noua sală de sport a fost construită din cărămidă, cu un acoperiș din ţiglă, mansardat, pe aliniamentul fostului gard de beton, amintind de caracterul caselor de demult; faţada clădirii se integrează perfect în cadrul general, fiind împărţită în patru unităţi iar urma fundaţiilor medievale este marcată cu cărămidă roșie pe pavaj.
Contururile zidurilor fortificaţiei și ale capelei descoperite în Piaţa Huet în decursul săpăturilor arheologice sunt subliniate în mod similar, singura diferenţă fiind faptul că în locul cărămizilor din ciment nepulverizat (clinker), dale de pavaj neregulate din andezit sunt întreţesute prin pavajul uniform al străzilor. În Piaţa Mare, cărămizile din ciment nepulverizat marchează locurile fostelor elemente de mobilier stradal, ca de exemplu fântâna de secol XVI cu conducte de apă, urmele statuii lui Roland, sau cele ale statuii baroce a Sfântului Ioan de Nepomuc.
Fântâna reconstruită după modelul celei de secol XIX cu conductele sale de apă formează o imagine interesantă alături de fântâna modernă din centru. Fiecare din ele o motivează pe cealaltă și amândouă funcţionează practic într-o perfectă „simbioză”. Fântâna cea nouă nu are un ghizd bine conturat, cele nouă coloane de apă apar și dispar din pavajul monumental în stil baroc, ca tabla de șah. Conductele de scurgere de sub pavajul acoperit de apă din centrul pieţei fac legătura între cele două fântâni, astfel că se poate ajunge la bazinul care asigură circulaţia apei de la fântâna cea veche, la fel ca și la panourile electrice și sistemul de monitorizare pe calculator.
În Piaţa Mare, cele mai vechi vestigii sunt depozitele subterane de grâne de secol XV. Cinci dintre ele au putut fi salvate și expuse pentru posteritate. Câteva plăci de granit negru acoperă puţurile, funcţia lor originală fiind indicată în cinci limbi diferite (engleză, germană, franceză, română și maghiară). Se poate spune că aceasta era trezoreria medievală a proprietarilor privaţi. Puţurile erau situate în locuri publice, astfel că cerealele de care avea nevoie o familie timp de un an puteau fi depozitate și salvate în caz de incendiu. Aveau o adâncime de aproximativ 4-5 m, un diametru de 3-4 m și intrări în formă de pară cu un diametru de 60 cm la suprafaţă, cu șipci verticale de măsurare în mijloc și, la început, acoperișuri de lemn ascunse. Probabil că în acele vremuri, un funcţionar municipal al primăriei măsura raţia fiecăruia prin metoda împărţirii în triunghiuri.
De cealaltă parte a pieţei, găsim statuia de bronz a fondatorului Școlii românești Gheorghe Lazăr, care a fost crescut de către iezuiţi, statuie plasată aici în 2006 ca o replică a versiunii din piatră realizate în 1986, schimbându-și poziţia din centrul pieţei în direcţia școlii iezuite. Soclul de beton de peste patru metri înălţime al fostei statui a fost înlocuit cu un altul, de 40 cm înălţime. „Altarul” comemorativ temporar al fostului soclu monumental din 1989 – decorat cu lumânări, drapelul naţional și aranjamente din fl ori artifi ciale – a fost înlocuit cu două plăci de bronz plasate în planul pavajului de piatră, una indicând scena evenimentelor din decembrie 1989, iar cealaltă locul în care a căzut prima victimă umană în Piaţa Mare.
Vom enumera în continuare modurile în care se poate ajunge în centru dinspre sud-vest, nord-est și sud-est. Toate acestea se regăsesc în reţeaua de străzi din orașul de sus sau sunt incluse în cadrul protejat al celei de-a treia centuri de fortifi caţii, fiind practic cele mai importante intrări și ieșiri înspre și dinspre Piaţa Mare. Strada dinspre sud-vest (fostă Cisnădiei) ducea spre un turn de poartă splendid. Turnul Cisnădiei a fost construit pe acest colţ al fortifi caţiei în secolul XII iar ulterior, în secolul XVIII, a fost ridicată și cazarma cea mare. Acest loc a fost catalizatorul noului centru în era socialistă. În 1986 cazarma barocă a fost demolată la ordinul lui Ceaușescu iar în locul ei, experţii au pregătit un centru administrativ de cincisprezece etaje. Bastionul de pe colţ a fost salvat ca parcare asfaltată după schimbările din 1989. Un cort polivalent de 2800 metri pătraţi a fost instalat aici temporar pentru a găzdui evenimentele culturale din 2007. Astfel, accesul între Piaţa Mare și turnul Cisnădiei, ca un fir de legătură între nucleul cultural vechi și nou, se face pe strada ce astăzi poartă numele lui N. Bălcescu și care a devenit o incintă pietonală plină de viaţă a centrului istoric. Noua infrastructură, pavajul de piatră, sistemul de iluminat cu candelabre și locaţiile pentru restaurante, cafenele și terase au fost pregătite să întâmpine luna decembrie 2006.
Dinspre nord-est, Piaţa Gării are o cale de acces către centrul vechi. În această zonă, ne atrage atenţa piaţa cea mică a fostei biserici a Ursulinelor, căci aici găsim unul dintre cele mai modeste pachete de planificare a reabilitării urbane. Zona luminată de soare din partea de sud a fost intitulată de către proiectant „terasa soarelui”. Acesta este locul în care, înainte să fi e demolat, fostul turn al Porţii de sare marca graniţa orașului de sus și locul de unde secţiunea străzii cuprinsă în orașul de jos a fost modifi cată în mod constant de către proiectanţii secolului XX. Clădirea noii gări și liniile de tramvai care începeau din acel punct au justificat primele demolări planificate în orașul de jos la începutul secolului. Liniile de tramvai au fost dezafectate în anii 1970, o porţiune centrală a fost chiar transformată în zonă pietonală (strada Bălcescu de azi), pentru a simplifica traficul cu intersecţiile sale. În anii 1980, demolările din orașul de jos au fost efectuate perpendicular pe primele intervenţii pentru crearea unei noi reţele de drumuri. Acest lucru a fost explicat prin restricţia de trafic din piaţa gării. Noile soluţii de planificare urbană au apărut în 2004–2007, iar încetarea demolărilor a rezultat în sfârșit într-un plan decent. În primul rând, s-au finalizat și aici lucrările de infrastructură, de pavare a străzilor și iluminare, faţadele clădirii gării au fost restaurate, dar clădirea propriu-zisă tot nu poate fi utilizată nici în prezent. Noile clădiri a căror construcţie a fost sugerată de-abia prind contur. Zidurile finale de împrejmuire a pieţei vor fi vizibile de-abia în doi-trei ani.
Întorcându-ne la Piaţa Mare, putem observa dezvoltări interesante în planificarea urbană, dacă examinăm intrarea din piaţa de sud-est. Este practic o poartă tradiţională, care și-a asumat treptat funcţia de preluare a traficului din ce în ce mai importantă. Faţada clădirii de la nr. 7, care dădea spre curte a sfârșit prin a da spre stradă la începutul secolului XX. Una dintre clădirile scoase în evidenţă prin această intervenţie a fost cea în care sunt astăzi Arhivele Statului.
De ce era plasată ea tocmai în această curte?
Trebuie menţionat aici faptul că orașul medieval nu avea vreun turn de poartă sau vreo intrare în această direcţie. Prima sa ieșire, lângă Turnul Frânghierilor – în direcţia străzii Gheorghe Lazăr – a fost constituită „mulţmită” ciumei, atunci când a fost deschis un nou cimitir înăuntrul zidurilor fortificaţiei. Când Turnul Gros din strada Cetăţii a fost convertit în teatru, o cale de acces micuţă a fost creată între zonele din intra- și extramuros. Această sală barocă s-a ridicat la rangul de teatru municipal în secolul XIX și „cărăruia” amintită a devenit stradă. Așadar, în secolul XX o nouă axă culturală s-a format între funcţiunile publice ale pieţei principale și teatrul din strada Cetăţii, incluzând o grădină publică, Piaţa Schiller și centurile de verdeaţă transformate în parcuri dincolo de zwinger și de zidurile fortificaţiei. Secţiuni uniform conservate din cea de-a treia centură de fortificaţii pot fi găsite doar aici, în acest punct. Putem spune, așadar, că acest sit protejat a îmbogăţit încă și mai mult caracterul cultural al locului, fi ind un element de atracţie pentru turiști. Cea mai interesantă abordare a centrului istoric se poate face chiar și acum plecând de aici. Trecând prin traficul plin de ocolișuri, autocarele turiștilor pot parca la baza zidurilor fortificaţiei. Zidul monumental al fortificaţiei permite accesul prin trei intrări, care le facilitează turiștilor vizitarea orașului. Faţada exterioară restaurată a Turnului Gros permite familiarizarea cu complicatul sistem defensiv de la 1540. Nivelul inferior al turnului, proaspăt creat, este un tezaur al săpăturilor arheologice și oferă turistului o primă oportunitate de a savura o ceașcă de cafea și de a obţine informaţii. Interiorul reconstruit pe trei etaje al teatrului din turn precum și faţada principală datând din 1902 ne conduc de la nivelul de secol XVI al fortificaţiei spre experienţa culturală de la sfârșitul secolului XIX. Prezentarea modernă a elementelor arheologice din noile zone de interior și exterior dorește să „oglindească” secolul XIX. Astfel, fostele conducte de scurgere din piatră împart holul central în unităţi funcţionale, așa după cum și pietrele de fundaţie ale turnului pulberăriei marchează locul scării, iar diversele niveluri de călcare devin accesibile prin construcţii deasupra și dedesubtul acesteia.
Astfel, în plimbarea noastră putem observa metamorfoza modernă a pietrelor fortificaţiei și putem ajunge din șanţul re-adâncit al fortificaţiei, trecând prin „turnul cultural al porţii”, în orașul care e „tânăr din 1191”.
Szabolcs Guttmann
președinte OART
În atașament textul atât în limba română cât și în limba maghiară și engleză.
